O investigație a Q Magazine scoate la iveală indicii severe de opacitate, anomalii procedurale și un potențial scandal de corupție generalizată la vîrful statului român, legat de programul SAFE – un megaproiect de înzestrare militară de cca.17 miliarde euro (16,68), finanțat prin împrumuturi europene pe 45 de ani. Copiii care se nasc anul acesta o vor plăti, mai mult decît dublul ei, cu tot cu dobînzi, pînă la patruzeci și cinci de ani. Iar cînd presa a cerut, în baza legii, documentele care să arate cum au fost aleși furnizorii acestor contracte, răspunsul instituțional a fost, esențial, unul singur: nu a fost cazul să existe o competiție, relatează Qmagazine.

Nu e o formulare aproximativă. E citatul exact din răspunsul cancelariei Prim-Ministrului: pentru niciunul dintre cele cincisprezece proiecte ale Armatei nu a existat o situație în care doi sau mai mulți ofertanți eligibili să fi fost comparați. „Ipoteza nu este incidentă”, scrie instituția, cu o precizie care ar fi de admirat dacă n-ar fi vorba despre miliarde. Blindate, nave, muniție, apărare antiaeriană – piețe pe care activează zeci de companii în toată Europa – și, de fiecare dată, un singur nume rămas în cursă. Fără concurență, criteriile legale de departajare – preț și termen de livrare – n-au avut niciodată ce evalua.

Furnizorul, înaintea legii

Cronologia publică realizată de publicație, luată exclusiv din comunicate oficiale ale Guvernului și hotărîri CSAT, e greu de răsturnat. Pe 3 noiembrie 2025, premierul Ilie Bolojan semnează alături de directorul Rheinmetall, Armin Papperger, un parteneriat industrial. Abia pe 6 noiembrie e înregistrat proiectul ordonanței care urma să stabilească regulile de selecție a furnizorilor. Pe 12 noiembrie, Guvernul anunță deja, printr-un comunicat public, „o înțelegere de cooperare industrială și de furnizare echipamente militare” cu Rheinmetall, finanțată din SAFE – cu opt zile bune înainte ca ordonanța care reglementează acest mecanism să fie măcar adoptată. Legea vine pe 20 noiembrie. Planul de investiții e aprobat de CSAT pe 24 noiembrie.

Ordinea contează. Într-un stat care respectă propriile reguli, legea stabilește procedura, iar procedura selectează furnizorul. Aici, furnizorul a fost anunțat public înainte ca legea să existe. Restul – ordonanța, avizele, clasamentul care nu s-a produs niciodată – a venit după, ca un decor construit în jurul unei decizii deja luate.

Un aviz fără act, procese-verbale „cînd a fost cazul”

Premierul avea, prin propria ordonanță, obligația de a aviza documentele de analiză care propuneau operatorul economic pentru fiecare proiect. Cancelaria a confirmat că acest aviz s-a redus, în fapt, la semnarea unei pagini de înaintare – fără număr de înregistrare, fără un act administrativ distinct, fără nicio listă a documentelor pe care semnătura le acoperea. Procesele-verbale ale grupului de lucru care a propus furnizorii au fost întocmite, cităm, „atunci cînd a fost cazul” – o excepție pe care Legea 544/2001 nu o prevede nicăieri.

Iar aici apare o contradicție greu de trecut cu vederea: pe 4 iunie, întrebat despre un contract SAFE al SRI, premierul a declarat că a aflat „din presă” cine l-a semnat, în timp ce SRI publica, în aceeași zi, un comunicat prin care preciza că întregul program se desfășoară sub coordonarea directă a Cancelariei. Ori documentele avizate pe 15 aprilie conțineau numele operatorilor, și atunci declarația premierului nu se susține. Ori nu le conțineau, și atunci avizul dat pentru 8,33 miliarde de euro n-a acoperit tocmai obiectul pe care legea îl cerea. Amîndouă variantele sunt grave. Nu există o a treia.

Avocatul furnizorului, plătit să apere statul de furnizor

Exact în perioada în care CSAT aproba proiectele și Parlamentul le avea pe masă, Cancelaria a fost asistată juridic, la negocierea acordurilor de cooperare industrială din SAFE, de casa germană de avocatură CMS – aceeași firmă care, potrivit unei acuzații publice a PSD, a reprezentat în trecut interesele grupului Rheinmetall în alte spețe. La CMS lucrează un fost deputat PNL, apropiat de conducerea guvernului. Statul a plătit, așadar, o firmă legată de furnizor ca să-l apere de furnizor. Premierul a declarat că nu vede „nicio formă de conflict de interese”. E, poate, singurul om implicat care nu-l vede.

Localizarea care se topește și prețurile care cresc doar într-o direcție

CSAT a anunțat public, în noiembrie, un prag de producție locală „de minimum 50%”, uneori 100%. În mai, ministrul Apărării vorbea despre o „obligație” de 60% – cifră care nu apare în niciun criteriu legal. În contractul principal, procentul consemnat oficial e „minim 40%”, iar furnizorul a cerut deja, în scris, reducerea lui. Cînd presa a cerut documentul care fixează pragurile ferme, Cancelaria a răspuns că indicatorii de cooperare industrială „pot include, după caz”, componente produse în România. Pe o datorie eșalonată pînă în 2071, „după caz” nu e o garanție. E o formulă de evitare.

În paralel, prețurile au crescut consecvent doar într-o direcție: cu 12% la mașinile de luptă, cu aproximativ 20% la navele de patrulare, cu 47% la vedetele de intervenție pentru scafandri. Singurul proiect cu producție integrală românească, la Uzina Mecanică București, a fost respins – motivul invocat fiind tot creșterea de preț. Prețul german care crește se semnează. Prețul românesc care crește se respinge.

Bolojan și Armin Papperger, CEO Rheinmetall AG

Mangalia: promisiunea care s-a dus la fund

Cel mai concret test al bunei-credințe din tot acest dosar a picat deja. Ministrul Apărării a justificat public, în Parlament, un contract naval de 920 de milioane de euro prin condiția ca șantierul Damen de la Mangalia să fie modernizat și administrat de Rheinmetall. Pe 27 iunie a expirat termenul primei licitații pentru vînzarea șantierului aflat în faliment, la un preț de pornire de 184 de milioane de euro. Nu s-a înscris niciun investitor. Nici măcar compania căreia statul îi promisese, cu bani grei pe masă, exact acest rol. Peste o mie de angajați au fost concediați în valuri. A doua licitație e pe 29 iulie, la același preț. Dacă Rheinmetall nu vine nici atunci?

Ce ar trebui să se întîmple acum

Nimic din toate acestea, luate la bucată, nu dovedește fără echivoc o infracțiune. Dar întrunește exact ce-i trebuie unei anchete ca să înceapă: o înțelegere de furnizare anunțată înaintea regulilor, absența oricărui clasament recunoscută în scris pentru toate cele cincisprezece proiecte, un aviz de miliarde fără act oficial, procese-verbale opționale, un avocat al furnizorului plătit de stat, praguri de localizare care s-au topit de la 100% la „după caz”, și o promisiune publică de salvare industrială care s-a dovedit, la prima verificare reală, goală.

Curtea de Conturi poate audita chiar acum. Consiliul Concurenței poate analiza absența competiției reale de pe fiecare piață. DNA, Parchetul General și Parchetul European – pentru că banii SAFE sunt bani europeni – pot ridica documentele înainte ca ele să „se rătăcească”, așa cum s-a întîmplat cu atîtea alte dosare românești. Între timp, Curtea Constituțională a amînat de trei ori decizia privind legitimitatea unui guvern demis care a legiferat pe acest dosar, ultima dată pentru 23 septembrie.

Dacă totul e legal, publicarea documentelor neclasificate nu costă statul nimic și întărește încrederea cetățenilor. Dacă nu e, fiecare zi de tăcere adaugă la o factură pe care nu Guvernul o va plăti, ci un copil care nici măcar nu s-a născut încă atunci cînd s-a semnat datoria în numele lui. Deocamdată nu se mișcă nimic în tîrg. (B.T.I.)