De cîteva decenii, românii s-au obișnuit cu un anumit ritual al crizelor politice de la București: la primele semne de instabilitate gravă, urmau reacții rapide din partea Comisiei Europene, declarații ale liderilor de la Bruxelles, ale ambasadorilor occidentali, telefoane „de avertisment” și comunicate care, indirect, indicau direcția în care era de așteptat ca lucrurile să se rezolve. În aceste zile, dinamica sus pomenită pare să fi încetat aproape complet. De ce această tăcere misterioasă în fața unei crize care ar putea arunca țara în haos? Răspunsul cel mai probabil: de teama partidelor suveraniste, care ar putea primi vînt puternic în pupa de la asemenea intervenții.

România trece printr-una dintre cele mai severe crize politice din ultimii mulți ani – căderea coaliției de guvernare în urma unei moțiuni de cenzură, eșecul desemnării unui prim-ministru, retragerea unui mandat de premier la doar cîteva zile distanță și o a doua desemnare contestată în interiorul propriei tabere – pe fondul unei situații economice deja fragile: cel mai mare deficit bugetar din UE, riscuri legate de tranșele din PNRR și avertismente tot mai dese privind impactul asupra ratingului de țară. Cu toate acestea, instituțiile europene și ambasadele occidentale de la București au rămas complet tăcute. Uimitor!

Un blocaj care, cu ani în urmă, ar fi declanșat reacții imediate

Verificarea ultimelor zile arată o absență aproape completă a poziționărilor publice. Nu există un comunicat sau o declarație a liderilor Comisiei Europene ori a purtătorilor de cuvînt ai instituției care să comenteze negocierile pentru formarea noului guvern de la București. Agenda publică a Comisiei și briefingurile recente sunt dominate de Ucraina, dosarele de apărare, migrație și negocierile comerciale cu Statele Unite. La nivelul Consiliului European, situația este similară: fără declarații despre evoluțiile interne din România.

Tăcerea se extinde și la nivelul PPE, formațiunea cu care PNL este afiliat. Comunicatele și conturile oficiale ale PPE din ultimele zile sunt concentrate pe summitul partidului, pe securitatea europeană și pe teme economice generale, fără nicio referire la criza guvernamentală românească sau la negocierile pentru un nou cabinet. Nici liderii de prim-plan ai PPE – precum Manfred Weber înaintea moțiunii – nu au mai făcut, în acest interval, vreo intervenție publică legată de situația de la București – mesajele lor recente rămîn ancorate în politica europeană largă și în chestiuni de securitate.

Contrastul cu trecutul este izbitor. Atunci cînd România s-a confruntat cu crize majore – suspendarea președintelui Traian Băsescu în 2012 sau conflictele privind reforma justiției din perioada 2017-2019 – reacțiile europene au fost rapide, vizibile și, de multe ori, tranșante.

Spectrul suveranismului schimbă regulile jocului diplomatic

Explicația cea mai relevantă pentru această schimbare de comportament nu ține, însă, doar de natura tehnică a crizei românești, ci de o transformare mult mai amplă a climatului politic european. Ascensiunea continuă a partidelor naționalist-suveraniste și a curentelor eurosceptice – fie ele la putere în unele state membre, fie aflate în opoziție dar cu scoruri electorale tot mai mari – a schimbat fundamental calculul instituțiilor de la Bruxelles cu privire la oportunitatea de a comenta public afacerile interne ale statelor membre.

Timp de ani de zile, una dintre temele centrale ale retoricii suveraniste și antiUE a fost ideea că „Bruxelles-ul decide guvernele”, că deciziile politice naționale sunt dictate din afară și că democrația internă este subordonată unor interese externe. Această narațiune a fost amplificată constant de partidele suveraniste din întreaga Uniune, inclusiv din România, unde formațiuni precum AUR au construit o parte semnificativă din discursul lor electoral – și pe bună dreptate – pe ideea ingerinței europene în politica internă.

În acest context, orice declarație venită de la oficiali europeni sau de la lideri PPE cu privire la cine ar trebui să fie premierul României sau la cum ar trebui configurată o coaliție de guvernare ar fi imediat transformată acum într-un argument electoral pentru taberele eurosceptice. O intervenție publică, chiar și una formulată cu cea mai mare prudență, ar risca să fie prezentată drept încă o dovadă a „dictatului de la Bruxelles” – exact tipul de narațiune pe care partidele extremiste din Europa, aflate într-o ascensiune electorală constantă, au nevoie să o alimenteze.

Astfel, instituțiile europene par să fi adoptat, tacit, o regulă de conduită: se urmărește situația cu atenție, se discută diplomatic, dar departe de ochii publicului, și se evită orice comentariu public atîta timp cît nu apare o criză constituțională reală sau o ruptură evidentă de la valorile fundamentale ale Uniunii. Pentru PPE, miza este și mai delicată, avînd în vedere relațiile sale instituționale cu PNL, care acum se canibalizează: o poziționare publică în disputa internă dintre actorii politici români ar echivala cu un arbitraj direct într-o bătălie pe care formațiunea europeană preferă să nu o tranșeze de la distanță.

Absența oricărui „favorit” evident al Bruxelles-ului în această dispută – nicio declarație despre „necesitatea unui guvern stabil și reformist”, ”pro-european” sau cine mai știe cum, nicio susținere implicită pentru vreo variantă de premier – poate fi citită și ca un semnal politic în sine: Europa așteaptă rezultatul, nu mai are chef să-l influențeze public. (Bogdan Tiberiu Iacob)

foto: AI