Dacă Nicușor Dan va desemna un premier tehnocrat pentru un guvern tot tehnocrat și nu politic, în zilele următoare, cum se vehiculează insistent, actul va echivala, în fapt, cu anularea, pur și simplu, a voinței exprimate de români la urne în decembrie 2024. Precedentele occidentale arată că guvernele tehnocrate se instalează doar ca soluții de avarie, pe drumul spre alegeri anticipate, în situații de crize fără ieșire. România nu are nici alegeri anticipate la orizont, nici măcar legislație pentru a le organiza. Mai are, în schimb, doi ani și jumătate pînă la scrutinul următor. Ce semnal intern dar, mai ales, extern transmite acest demers iresponsabuil al președintelui, dacă va deveni realitate?

Alegerile parlamentare din decembrie 2024 au produs un parlament și, implicit, un mandat politic. La un an și jumătate de la acel scrutin, clasa politică românească se pregătește să predea guvernarea unor persoane pe care nimeni nu le-a votat și care nu răspund în fața niciunui alegător. Întrebarea care se impune cu brutalitate este simplă: la ce bun să mai votezi, dacă pînă la urmă guvernează nevotații? Oameni care nu au nicio răspundere față de niciun fel de electorat, pentru simplul motiv că ei nu vin în alegeri cu programe și nu cer voturi.
Un guvern tehnocrat instalat în această etapă nu este o soluție de criză, este o recunoaștere publică a eșecului total. Eșecul partidelor de a forma coaliții funcționale, eșecul clasei politice de a-și asuma costul deciziilor dificile, eșecul unui sistem democratic care, la mai puțin de optsprezece luni de la un vot, capitulează în fața propriei incapacități de a guverna.

Ce spune experiența europeană: tehnocrații vin doar înainte de alegeri

Precedentele europene invocate adesea în astfel de discuții sunt, de fapt, argumente împotriva, nu în favoarea acestei soluții în contextul românesc actual.
În Italia, Mario Monti a guvernat între 2011 și 2013, în plină criză acută a datoriilor suverane, cu alegeri care au urmat în cîteva luni. Mario Draghi a condus executivul între 2021 și 2022, iar scrutinul anticipat a venit rapid, în septembrie 2022. Lamberto Dini a administrat Italia în 1995-1996, iar alegerile s-au ținut în aprilie 1996. În Grecia, Lucas Papademos a gestionat mandatul de criză în 2011-2012, cu alegeri anticipate organizate imediat. În Cehia, Jiří Rusnok a condus un guvern tehnocrat în 2013-2014, urmat de alegeri anticipate în toamna aceluiași an. Bulgaria a recurs în mod repetat la tehnocrați, de fiecare dată ca punte spre urne. Și exemplele pot continua.

Concluzia este implacabilă: în toate aceste cazuri, guvernul tehnocrat a fost instalat tocmai pentru că parlamentul existent nu mai era funcțional, iar singura ieșire democratică rămînea resetarea prin vot. Tehnocrații nu au guvernat în locul politicului ales, ci în absența lui, pe drumul spre reinstaurarea sa.

România de astăzi nu se află în această situație. Parlamentul există, funcționează, partidele sunt prezente. Iar alegeri anticipate nu sunt la orizont, nu pentru că nimeni nu le-ar vrea, ci pentru că sunt aproape imposibil de organizat în actuala arhitectură constituțională și legislativă. Nu există nici măcar legislație secundară pentru organizarea lor, chiar dacă, prin absurd, s-ar ajunge la dizolvarea parlamentului. Doi ani și jumătate ne despart de alegerile ordinare. Înseamnă că un eventual guvern tehnocrat nu vine ca punte spre democrație, ci ca substitut al ei.

Semnalele grave către interior

Pe plan intern, mesajul pe care îl transmite această decizie este devastator pentru cultura democratică. Alegătorii care și-au exercitat dreptul de vot în decembrie 2024 află, în esență, că mandatul acordat partidelor a expirat înainte de termen, nu prin voința lor, ci prin incapacitatea celor aleși. Și că s-au deranjat de pomană la vot. Este un precedent periculos: dacă o clasă politică poate externaliza responsabilitatea guvernării ori de cîte ori aceasta devine inconfortabilă, votul devine o formalitate decorativă.

Mai mult, tehnocrații riscă să devină, în timp, paravanul în spatele căruia partidele evită deciziile dureroase – tăieri bugetare, reforme impopulare, ajustări fiscale inevitabile. Revin apoi, după ce praful s-a așezat, în rolul de salvatori ai unei situații pe care chiar ei au refuzat să o gestioneze. Este un mecanism cinic, iar România l-a mai experimentat.

Semnalele grave către exterior

Din perspectiva partenerilor externi – Uniunea Europeană, FMI, piețele financiare – instalarea unui guvern tehnocrat la un an jumate după alegeri, fără un orizont clar de scrutin anticipat, trimite un semnal de instabilitate cronică și impredictibilitate politică. Nu eticheta de „tehnocrat” contează pentru creditorii suverani sau pentru investitori, ci coerența politicilor publice, stabilitatea guvernamentală și existența unui orizont temporal clar.

Dacă guvernul tehnocrat care vine după guvernul lui nea Ilie Sărăcie apare ca o manevră de culise, ca o soluție vagă pentru evitarea responsabilității, și nu ca o echipă de intervenție cu mandat precis și susținere parlamentară solidă, reacția piețelor poate fi promptă și nemiloasă: costuri mai mari la obligațiunile de stat, presiune pe leu, costuri de finanțare în creștere. România se află deja într-o poziție fiscală fragilă, iar un semnal de slăbiciune politică în acest moment este un lux pe care țara nu și-l poate permite.

Partenerii europeni știu că guvernele tehnocrate se instalează pe drumul spre alegeri, nu în locul lor. Un guvern de tehnocrați care urmează să administreze România timp de doi ani și jumătate nu are echivalent în practica democratică europeană recentă și va fi privit, inevitabil, cu scepticism și îngrijorare.

Cazul Tomac: tehnocrat sau impostor? Mai degrabă insultă la adresa inteligenței publice

Dacă, așa cum indică surse multiple, premierul tehnocrat desemnat va fi Eugen Tomac, situația devine nu doar discutabilă politic, ci ridicolă conceptual. Tomac este absolvent de istorie, fost jurnalist, politician de carieră – dar împins din spate de alții și nu prin resurse proprii – și, pînă azi, președinte al Partidului Mișcarea Populară. Faptul că formațiunea sa nu a trecut pragul electoral și nu este reprezentată în actualul parlament nu îl transformă automat într-un tehnocrat, ci doar în politician mediocru și neprizat de public. Tehnocratul este expertul apolitizat, specialistul ales pentru competență, nu omul politic al cărui partid a pierdut alegerile și și-a găsit un locșor călduț la Cotroceni, lîngă alți refuzați de electorat, precum Dacian Cioloș.

Desemnarea unui politician înfrînt la urne în calitate de premier „tehnocrat” nu este o soluție tehnică, este o operație de cosmetizare ieftină. Iar în fața comunității internaționale și a piețelor financiare, o asemenea construcție nu rezistă primei analize serioase.

Diagnostic

Un guvern de tehnocrați aplicat pe sistemul politic românesc, în această etapă, nu este un pansament – este o fractură dublă mascată cu vaselină. Poate cumpăra cîteva luni de aparentă stabilitate, dar agravează boala de fond: incapacitatea democrației românești de a produce coaliții funcționale, de a gestiona responsabilitatea guvernării și de a respecta mandatele electorale pînă la capăt.

Mesajul profund pe care îl transmite lumii este că România nu a atins suficientă maturitate democratică pentru a se autogestiona în momentele dificile. Nu este un diagnostic catastrofal în sine. Este, însă, unul pe care o țară membră a UE, cu doi ani și jumătate pînă la următoarele alegeri, ar trebui să și-l asume cu toată gravitatea – nu să îl ascundă sub etichetele confortabile ale tehnocrației.

Nicușor Dan și cei care orchestrează această soluție poartă o responsabilitate istorică. Dacă aleg această cale, vor confirma cea mai sumbră temere: că în România, votul cetățeanului poate fi comod ignorat atunci când devine inconfortabil pentru establishment. Și ar fi a doua oară, după anularea alegerilor prezidențiale în timpul celui de al doilea tur. Nu în ultimul rînd, mesajul subliminal pe care riscă să îl transmită asemenea ”soluție” e acela că partidele mari trag pe dreapta știind că vine curînd un tsunami economico-social și îi împing pe alții, de sacrificiu, în linia întîi a frontului.

Democrația nu se apără prin tehnocrați impuși de sus. Se apără prin asumarea rezultatului alegerilor, oricât de complicat ar fi acesta. Orice altceva este o formă sofisticată de anulare a suveranității populare. Iar România, la mai bine de trei decenii de la Revoluție, nu își permite luxul unui asemenea regres. Nu ne rămîne decît să sperăm că toată povestea cu Tomac și tehnocrații e un fake orchestrat amplu pentru a masca adevăratele intenții prezidențiale, adică dorința unui guvern politic care să poarte o minimă răspundere față de cetățeni.

P.S. Pentru PSD-ul lui Grindeanu, decizia de a susține prin vot un așa-zis guvern de tehnocrați nu ar fi, probabil, decît bomboana pe coliva unui partid deja muribund și aflat, din informațiile noastre, în jur de 15%, cu vreo două procente sub PNL. Și nu pentru că liberalii ar fi performat, ci fiindcă mai tot electoratul pesedist gonește spre AUR. (Bogdan Tiberiu Iacob)