După ce a guvernat slab ani de-a rîndul, PDL ar putea administra o ultimă lovitură României, culmea ironiei, prin însăși prăbușirea ori chiar dispariția sa politică, după modelul PNȚCD, în 2000.

Situația PDL este dramatică spre tragică: în sondaje, partidul a ajuns la o paritate cu USL de 1 la 4 sau chiar la 5. 12-14 procente, față de cele 60-62 ale USL, înseamnă un dezastru.
O paritatea aproape identică, poate chiar ceva mai blîndă, s-a regăsit și în 2000, între CDR și PSD. Cele 10-15 procente ale cederiștilor se ciocneau în sondaje, în perioada similiară a lui 2000, de cele 48-50 ale social-democraților. O diferență care s-a dovedit reală, ba chiar mai mare decît în sondaje, la urne, în momentul alegerilor.
Atunci, PSD a luat cca.45% din parlament, iar CDR 2000, construcția încropită iute de țărăniști întru prostirea publicului, a luat sub 6%, ratînd legislativul și marcînd finalul politic al unui mare partid istoric.
PDL stă și mai teribil, însă: a pierdut puterea încă înainte de alegeri, situație fără precedent, iar acum face tot posibilul să-și distrugă și bruma de procente care i-a mai rămas.

În locul unor măsuri forte, rapide, pentru a mai salva cît se mai poate, mai ales în planul imaginii, pedeliștii dau mesaje schizofrenice, care zăpăcesc complet propriul electorat.
Exemplu: președintele celei mai mare organizații din țară, Elena Udrea, ar trebui să fie băgată pînă în gît în campania electorală și în întărirea PDL București cît mai mult, pînă în la alegerile din toamnă.
În loc de asta, ea transmite public mesajul că a venit vremea să facă un copil. În traducere fără echivoc, asta înseamă resemnare și abandon: mă duc acasă și mă ocup de ale mele. Ce speranță să mai aibă pedelistul de rînd, în acest caz?

Răstimp, pliciul penibil al lui Prigoană nici nu se mai aude, asistăm, probabil, la cea mai moale campanie a unui canadidat post-decembrist, cu excepția celei a lui Geoană, din vara lui 2004.
Despre Boc nu are sens să mai discutăm, e mult să îi ceri împingerea partidului spre un scor național cît mai bun atît timp cît el își numără pe abac voturile de la Cluj: îmi iese, nu îmi iese socoteala…

În rest, de remarcat că se fac tot mai puternic auzite în ultima vreme vocile unor Monica Macovei, Cristian Preda și Traian Ungureanu, adică exact acele figuri pe care le rejectează pînă și pedeliștii, darmite restul clasei politice ori al electoratului.
Partituri false și strident interpretate. Niciun folos pentru PDL.
E bine, e rău că se întîmplă asta?

Noi credem că nu e bine deloc. În România, regula de fier, din păcate, e că abuzurile unei puteri sunt continuate și amplificate de următoarea. În primul mandat post-decembrist, bunăoară, ordonanțele de urgență erau o mare excepție, în prezent au devenit o rutină asumările de răspundere. Și tot așa.
Pentru ca noua guvernare PSD-PNL să fie cît mai puțin tentată să abuzeze, e important să existe o opoziție puternică, în măsură să atragă și sprijinul societății civile, al presei șamd și care să lupte contra deciziilor nedemocratice ale puterii.
Guvernul Năstase nu a fost unul rău, iar dacă s-ar fi confruntat cu o opoziție autentică, nu doar debilele PNL și PD, probabil că multe dintre abuzurile care au făcut istorie nu ar mai fi avut loc. Din păcate, în perioada respectivă România s-a confruntat cu același fenomen previzibil azi: o prea mare discrepanță între putere și opoziție. (Faptul că găselnița numită ADA a dus la victoria opoziției în 2004 nu scuză cei peste trei ani anteriori de apatie politică).

”Mă tem că USL ar putea lua în toamnă 75% din parlament” declara recent, într-un interviu, liberalul Ludovic Orban. Nu a explicat de ce se teme el anume pentru asta, sigur e că democrația ar avea de ce să o facă.
Cu un asemenea scor, de peste două treimi, guvernarea USL îi poate transpune în viață visul lui Băsescu într-o săptămînă: o nouă Constituție.
Desigur, între ce se va vota și ce și-ar dori actualul președinte ar putea fi niște diferențe ”mărunte”, care ar avantaja strict autorii proiectului.

Nici măcar în 2003 nu a existat o majoritate care să poată modifica chiar după bunul plac Constituția, Năstase fiind obligat să țină cont și de poziția celor din opoziție.
Acum, aceasta nici nu ar fi nevoie să se afle în sală, la vot. Cvorumul de ședință și voturile necesare pot fi asigurate, după cum se prefigurează, de noua putere.
E doar un exemplu, pe lîngă Constituție mai sunt destule alte legi care pot fi adoptate ori modificate la foc automat de noua putere, în condițiile unei majorități prea puternice.

Să nu uităm de pachetul de legi ale siguranței naționale, depus de guvernarea liberală și care așteaptă în parlament, răbdător. Între prevederi, se află interdicția pentru șefii de servicii secrete de a se implica timp de cinci ani după terminarea mandatului în politică, adică adio MRU, adio George Maior, la prezidențialele din 2014. Și exemplele ar putea continua.

Sunt nenumărate motivele pentru care PDL ar trebui să rămînă un partid important chiar și în opoziție; din păcate, asistăm la o incapacitate halucinantă de reorganizare, iar degringolada, dezertările și mesajele confuze iau amploare.
Singura speranță a pedeliștilor pare să se lege de o eventuală scindare a USL, ceea ce ar putea duce la refacerea alianței cu liberalii, dar și aici își iau plasă: mult mai probabil, într-o asemenea eventualitate, vom asista la o absorbție totală a PDL în PNL și la finalul existenței formațiunii. Adică exact soarta pe care Băsescu o rezervase cîndva liberalilor, numai că socoteală de acasă nu a apucat să se mai potrivească cu cea din tîrg. (Bogdan Tiberiu Iacob)