Grupările de huligani sunt parte integrantă a protecției oricărui regim care ”se respectă”, și asta nu de ieri de azi, indiferent că se numesc ultrași ori altfel, că sunt suporteri de fotbal sau bișnițari ori tîlhari de drumul mare. Metoda e aceeași, diversiunile sunt identice, iar scopul, și el, unul singur: salvarea puterii de pericolul manifestațiilor de stradă.

De două zile, ecranele televizoarelor sunt invadate de imaginile cutremurătoare ale războiului de stradă produs de indivizi neidentificați, cu fulare pe fețe și glugi pe capete, care se dedau unor violențe de nedescris și strigă din toți bojocii ”Jos Băsescu”.
Violențele au izbucnit cam la o zi-două după ce a devenit clar pentru toată lumea că scînteia Arafat a aprins un butoi cu pulbere mai mare decît își imagina cineva inițial.

Cine sunt ultrașii, băieții care aruncă dale din asfalt și se opun, zice-se, actualului regim?
Sunt oameni plătiți de opoziție ca să răstoarne un regim democratic, ales de popor, și să aducă mai devreme la putere scursurile de Ponta, Antonescu și Voiculescu. Și, mai ales, sunt indivizi instigați de Antenele nenorocite ale lui Felix și de televiziunile lui Vîntu și Ghiță.
Cel puțin așa sună răspunsul prompt pe care îl furnizează, tot de vreo două zile, puținele organe media pro-putere care au mai rămas.

Să vedem dacă, într-adevăr, așa or sta lucrurile.

Să ne întoarcem în timp cu un deceniu și mai bine, pe vremea cînd rapoartele de activitate anuale ale SRI avertizau discret, între altele, asupra cristalizării unor forțe oculte de manevră în ce privește conflictele de stradă, deghizate, cel mai adesea, în echipe de suporteri ai unui club de fotbal ori altul.
Acum doi ani, un raport al institutului sociologic IRES, al lui Vasile Dîncu, avertiza în premieră pentru marele public, asupra existenței dubioase a acestor grupări, nu se știe de cine create și întreținute.

”După anii ῾80, organizarea tot mai orientată spre profit a cluburilor produce de multe ori ruptură între scopurile suporterilor (simpatii pentru jucători, patriotism local vizavi de transferuri, vânzarea unor jucători) şi conducătorii de cluburi. În Italia există peste 200.000 de suporteri organizați în grupări „ultra” si peste 1 milion în asociații recunoscute oficial, dar în România totul este rămas la nivelul informal al grupării tip bandă. Grupările ultra au început să se organizeze după 1995, dar încă sunt tributare stilului italian. De multe ori, galeriile sunt folosite în competiția internă dintre conducători sau acționari sau chiar sunt închiriate în campaniile electorale pentru anumite acțiuni de așa-zis protest politic sau civic. Suporterii ultra sunt organizaţi în grupuri. În interiorul unei galerii din România, există în jur de zece astfel de grupuri. Membrii unui astfel de grup plătesc o cotizaţie lunară, iar deciziile privind activitatea grupului sunt luate într-un mod democratic – prin vot egal” se arăta în studiul IRES.

Avem, va să zică, grupările ultras, disponibile pentru închiriat în cazul unor evenimente care reclamă violențe de stradă.

Nu știm cu precizie, doar intuim că în spatele acestor grupări se află serviciile secrete autohtone, unul dintre argumente fiind imunitatea de care huliganii par să se bucure în permanență. Indiferent de violențele provocate, pe stadioane ori pe străzi, aceștia sunt protejați; niciodată condamnați, scapă doar cu amenzi blînde pe care nu e clar dacă și cine le plătește. La următorul meci sunt înfipți, bine mersi, pe stadioane, pentru a o lua de la capăt cu violențele. Chiar și aseară s-a văzut cu ochiul liber moliciunea jandarmilor în raport cu aceștia, o atitudine mai mult decît suspectă.

Contactați ieri de presă, bunăoară, șefii jadarmilor s-au dovedit incapabili de a spune public cîți derbedei au fost săltați cu duba, cîți au fost amendați, cîți fac parte din rețelele de ultrași șamd. Simplă ignoranță? Greu, spre imposibil, de crezut.

De ce sunt tolerate, atunci, grupările respective?

Simplu. Puterea, oricare ar fi ea, are nevoie de asemenea reziduuri în cazuri delicate, pentru a rezolva ceea ce nu poate fi rezolvat prin aplicarea legii.

Ultrașii de azi sunt minerii regimului comunist – să nu uităm că nu Iliescu, ci Stalin a fost primul care a întrevăzut avantajele folosirii ortacilor drept masă de manevră pentru împiedicarea conflictelor sociale, iar sociologii fostei URSS au realizat studii științifice de amploare dedicate acestui fenomen.

Ultrașii sunt aruncați în luptă de putere, oricare ar fi ea, cel mai probabil sub coordonarea serviciilor secrete, pentru a produce violențe de stradă și a speria cetățenii pașnici, care ar fi tentați să se adune în piețe pentru proteste.

Regimul Ceaușescu a aplicat, și el, aceeași manevră în zilele revoluției, infiltrînd demonstranții de la Timișoara cu securiști deghizați și cu borfași colaboratori ai Miliției, care au avut misiunea de a devaliza magazine și mașini pentru ca regimul să poată înfiera a doua zi ”huliganii”.

Regimul Iliescu și-a avut porția lui de diversiune, mai ales în iunie 1990, cînd sediul Poliției capitalei lua foc din interior, din senin, iar vina era aruncată pe manifestanții din stradă, justificînd intervenția minerilor.

În majoritatea cazurilor, rețeta funcționează: manifestanții pașnici se sperie de violențele de stradă și părăsesc locul protestelor, fără a mai reveni.

Există însă și situații speciale, cînd nimic nu mai poate stăvili forța mulțimii căreia cuțitul nemulțumirii i-a ajuns la os.

Un asemenea caz a fost la revoluție.
Și, la cum se derulează evenimentele din ultimele zile, un asemenea caz avem și acum.

Deustche Welle observă azi, foarte inteligent, diferența dintre protestele de acum și Piața Universității, din 1990. Atunci, în stradă era un număr mare de oameni, dar restul de 99% din populație, suspusă intoxicărilor puterii, dezagrea acele manifestări. Așa a fost posibilă intervenția în forță a organelor statului și a minerilor, în aplauzele a sute de mii de bucureșteni.

Astăzi e invers: în stradă e un număr mic de oameni, dar în spate există susținerea nevăzută aproape a întregii populații.

E unul dintre motivele pentru care credem că, la fel ca în decembrie 89, va trebui să cadă un cap mare, mai înainte ca românii să încheie protestele. (Bogdan Tiberiu Iacob)