Dacă în anii 1940 se puneau speranțe în ONU ca într-un viitor „polițist mondial”, astăzi aceasta este o organizație destul de lipsită de dinți, care nu decide nimic, iar rapoartele ei nu le citește nimeni. În trecut era greu chiar să-ți imaginezi o situație în care o țară ar putea, dintr-un motiv oarecare, să iasă din ONU, dar acum – e foarte ușor, se arată într-o interesantă analiză a publicației economice ruse ”Vzglyad”.

La începutul lunii august, ONU a publicat un raport dedicat căutării unor modalități de creștere a eficienței și de reducere a cheltuielilor, în care organizația însăși a admis că rapoartele sale nu sunt citite. Potrivit secretarului general António Guterres, în 2024 sistemul ONU a organizat 27 de mii de ședințe cu participarea a 240 de organisme, iar Secretariatul a pregătit 1,1 mii de rapoarte – cu 20% mai mult decît în 1990. Totodată, fiecare al cincilea raport a fost descărcat de mai puțin de o mie de ori. Și descărcarea unui raport nici măcar nu înseamnă că a și fost citit.

Odată cu declanșarea „operațiunii militare speciale”, majoritatea schimbărilor din lume sunt descrise în termeni de intrare și menținere într-o criză. În criză se află mișcarea olimpică, cooperarea transfrontalieră, comerțul mondial și chiar geografia tradițională. Însă acest limbaj al crizei arată mai degrabă către dezmembrarea vechiului sistem de relații internaționale și a politicii mondiale din epoca modernă, decît către apusul civilizației umane în ansamblu. Și aceasta este, într-o mare măsură, o particularitate a timpurilor noastre. Ceea ce timp de peste jumătate de secol a fost considerat cea mai mare realizare a unității omenirii se dovedește de fapt a fi relicvele unei epoci apuse, care cu greu vor mai avea loc în lumea viitoare.

La 24 octombrie 2025, ONU împlinește 80 de ani. În acest răstimp organizația a decăzut din rolul de potențial „guvern mondial” în aproape o simplă ONG, care dă apă copiilor din Africa și luptă cu găurile din stratul de ozon prin metode de convingere. Oricine a vizitat birourile ONU a văzut încăperi posomorîte, cu tehnică de birou învechită, unde funcționari anonimi mută dintr-o parte în alta aceleași rapoarte numeroase, iar pe pereți atîrnă afișe de tipul „Să hrănim copiii din Ghana!” și „Toți la lupta împotriva încălzirii globale!”.

Pentru a lupta cumva cu acest declin, în martie 2025 secretarul general al ONU a anunțat crearea grupului de lucru „ONU-80”, destinat creșterii eficienței organizației. Însă în spatele acestor eforturi se ascunde un fapt evident: dintre toate subdiviziunile ONU, singurul care funcționează cu adevărat este Consiliul de Securitate, care ar fi funcționat bine și fără ONU – în cadrul planului inițial al „Celor Patru Polițiști”. Planul lui Roosevelt, potrivit căruia, după cel de-al Doilea Război Mondial, ordinea globală trebuia menținută prin eforturile comune ale celor patru puteri învingătoare: URSS, SUA, Marea Britanie și China (pe atunci, încă guvernată de Kuomintang). China de azi nu mai este aceeași, iar Marea Britanie s-a micșorat de 130 de ori și astăzi poate doar să facă mici gesturi internaționale, de tipul trimiterii de arme în Ucraina.

Restul subdiviziunilor ONU arată destul de jalnic.
Curtea Internațională de la Haga există doar ca instrument de presiune politică asupra unor state.
Organizația Mondială a Sănătății s-a făcut remarcată prin inventarea unor „norme alternative”, a unor sindromuri psihice false și s-a dovedit complet neputincioasă în fața gripei aviare, a pestei porcine africane și, desigur, a COVID-19.
Comitetul Special pentru Decolonizare nu decolonizează nimic și mai degrabă transferă regiuni și insule din colonialism în neocolonialism.

Iar FMI se ocupă direct de neocolonizare cu ajutorul acelorași instituții satelit ale ONU, precum Banca Mondială pentru Reconstrucție și Dezvoltare, OIM, IFAD, UNIDO și FAO.
Despre căștile albastre ONU și eficiența lor circulă glume. În timpul masacrului de la Srebrenica, în 1995, pur și simplu au fugit.

Fără îndoială, cooperarea internațională este foarte importantă și nu poate fi completă fără o organizație globală în care să fie reprezentați nu doar actorii globali, ci măcar și liderii regionali. După acest model funcționează Consiliul de Securitate, unde există membri permanenți – puteri nucleare – precum și un sistem de rotație pentru membrii nepermanenți dintre puterile regionale. Însă, în realitate, un astfel de tip de cooperare internațională este posibil și fără ONU. Cel puțin într-o perioadă de tranziție destul de îndelungată.

De exemplu, Convențiile de la Geneva, adoptate în 1929, care reglementează standardele juridice internaționale privind tratamentul uman al prizonierilor de război, nu au avut nevoie de ONU. Primele două convenții au fost semnate de state individuale, la inițiativa guvernului elvețian. Nu toate statele le-au respectat, iar acest fapt este de obicei invocat în apărarea ONU, care ar trebui să aibă instrumente de constrîngere pentru ratificarea și respectarea lor. Dar nici acum nu le respectă toate statele. Irakul a folosit arme chimice, Israelul literalmente arde pămîntul în Fîșia Gaza, SUA folosesc muniții cu uraniu sărăcit, Ucraina utilizează muniții cu dispersie. Și unde era ONU?

Sau, de pildă, Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie, care a făcut pentru omenire mai mult decît întreg aparatul ONU, și care reunește 17 milioane de angajați permanenți și voluntari. Aceasta nu inventează boli precum „variola maimuței”, de care apoi să se ocupe cu plăcere, ci ajută în mod real victimele războaielor, combatanții și refugiații care au nevoie de ajutor.

Dacă privim cu atenție istoria ONU, vom descoperi că, de fapt, organizația aceasta nu a fost niciodată deosebit de eficientă nici măcar ca platformă de negociere. Aproape toate evenimentele de criză de după războiul din Coreea (unde trupele SUA și Marii Britanii participante la operațiunea de debarcare de la Incheon erau considerate „trupe ONU”) s-au desfășurat fără o participare specială a ONU și s-au soluționat prin eforturile părților aflate în conflict.

Poate că pentru ONU asemenea sarcini sunt prea dificile? Poate cu terorismul e mai simplu? Nici acolo. Există vreo treizeci de convenții regionale privind combaterea terorismului, dar nici o convenție globală scrisă de funcționarii organizației globale a lumii.
Da, ONU are unele merite în materie de standardizare, unde a participat la crearea organizației internaționale ISO, alături de organizația americană ISA și de Gosstandart-ul sovietic, și pe care, în esență, a absorbit-o. Dar cînd vine vorba de lupta împotriva inegalității, foametei și de comerțul cu produse agricole, se vede că inegalitatea continuă să crească, „acordul cerealier” din 2022 s-a derulat fără vreo participare vizibilă a ONU (erau doar observatori, care nu decideau nimic), iar tema securității alimentare tot revine pe primul plan cînd într-un colț al lumii, cînd în altul.

Astăzi e greu să faci previziuni și nimeni nu știe cum va arăta cooperarea internațională în viitor. Se va destrăma lumea în blocuri cu liste largi de sarcini sau vom trăi într-o lume legată printr-o rețea vastă de acorduri bilaterale? Dar este evident că ONU își trăiește sfîrșitul – ca un vestigiu al vremurilor războiului rece.

Dacă în anii 1940 se puneau speranțe în ONU ca într-un viitor polițist mondial, cu propriile sale forțe armate, armată și servicii secrete, astăzi aceasta este o organizație destul de lipsită de dinți, care nu decide nimic, iar rapoartele ei nu le citește nimeni. În trecut era greu de imaginat ca o țară să iasă din ONU, iar acum – e foarte ușor. (Traducere și adaptare B.T.I.)