Astăzi de împlinesc două decenii de la nașterea unei mișcări politice care a avut un rol major în istoria postdecembristă și care a demonstrat că, în ochii electoratului român, capacitatea de unire și de depășire a diferendelor face să fie uitate deosebirile doctrinare. O lecție din care actuala opoziție ar avea ce învăța.

Pe 15 decembrie 1990, un grup de cinci partide, PNȚCD, PNL, PSDR, PER, UDMR, la care s-a adăugat Cartelul Sindical Alfa, au constituit Convenția Națională pentru Instaurarea Democrației, al cărei program viza instaurarea unei societăți profund democratice, a adevărului în toate domeniile vieții publice, în spiritul armoniei, toleranței și al patriotismului autentic. Motivul principal al realizării acestei alianțe era, de fapt, dorința de a crea o barieră împotriva colosului FSN de la putere, care cîștigase zdrobitor alegerile din mai și propulsa în toate structurile foști comuniști și securiști. Aliații sperau în provocarea căderii guvernului Roman, alegeri anticipate și constituirea unui cabinet de uniune națională, care să scoata țara din criza profundă în care se afundase după revoluție.

Ulterior, la CNID s-au alăturat și alte forțe, precum Partidul Alianței Civice. Alianța nu era deloc omogenă, doctrinar vorbind, ea grupînd partide de dreapta, de centru, de stînga, etnice, intelectuali cot la cot cu sindicaliști șamd, dar ceea ce conta era mesajul de solidaritate transmis publicului. Pe 13 noiembrie 1991, liderii partidelor din CNID au decis de comun acord să prezinte o strategie comună la alegerile locale care urmau în 1992, iar după două săptămîni au decis, după unirea cu Forumul Democratic Antitotalitar Român, schimbarea numelui alianței în Convenția Democratică din România. La alegerile locale din 1992, CDR a luat primăria Capitalei, iar la cele generale, alături de UDMR, a luat un scor egal, cca.28%, cu gigantul de odinioară, FDSN, acesta din urmă guvernînd doar grație sprijinului acordat de partidele extremist-comuniste PRM, PSM, PDAR și PUNR.

Era prima mare victorie a celor mărunți, dar puternici laolaltă. Patru ani mai tîrziu, CDR avea să cîștige alegerile prezidențiale și parlamentare, guverînd pînă în 2000. PNL, care avusese nefericita idee de a părăsi CDR, a fost sancționat de alegători prin eliminarea din parlament.
Ideea de alianță a fost îmbrățișată călduros de electoratul autohton și în 2004, cînd au cîștigat, neașteptat și spectaculos, outsiderii de la PNL și PD, care aveau cîte 7% fiecare.

Una peste alta, experiența ultimilor 20 de ani ne învață că românii pun mai mult preț pe capacitatea forțelor politice de a depăși diferențele doctrinare ori de altă natură dintre ele și de a se uni, atunci cînd au de înfruntat un dușman mult mai puternic în față. O lecție din care actuala opoziție ar trebui să tragă anumite învățăminte. O alianță PSD-PNL-PC consfințită la tribunal, deci asumată deplin, ar avea, poate, șanse să aducă mult mai multe voturi decît ar însuma partidele respective mergînd în curse singulare. Subliniem, însă, o alianță legalizată juridic, pentru că altfel, grație bunelor obiceiuri mioritice, tot ce s-ar clădi ziua s-ar nărui noaptea.

O alianță doar declarativă va face, la noi, ca liderul fiecărui partid să încerce să trișeze prin scoaterea persoanei sale în fața partenerilor, după modelul deja brevetat de Crin Antonescu în relația cu Ponta, spre exemplu. Cît despre argumentul doctrinar al adversarilor acestui tip de alianță, nu spunem decît că între PNL-ul de dreapta și PD-ul de stînga, din 2004, nu era o deosebire mai mare decît între PSDR-ul de stînga și PNȚCD-ul de dreapta al anilor 90, ori decît între PNL și PSD-ul actual.

Poate spiritul zilei de 15 decembrie 1990, ziua primei mari alianțe post-decembriste, se va pogorî la un moment dat și asupra actualei opoziții, prinse mai degrabă în conflicte interne decît într-o bătălie curajoasă cu actuala putere. (Bogdan Tiberiu Iacob)