Deputatul USR Allen Coliban, membru al Comisiei SRI, revine cu episodul doi al unui serial dedicat serviciilor secrete autohtone, în care continuă criticile aduse SRI, SIE și celorlalte structuri, în special pentru situația generată de anularea alegerilor. Și promite, totodată, un mare număr de episoade de aici încolo. Cum spuneam în materialul dedicat primului episod, demersul USR – criticarea dură și în serial a serviciiilor secrete – este fără precedent și marchează, în opinia noastră, o repoziționare politică a partidului lui Dominic Fritz, în postura de brav apărător al drepturilor cetățeanului în fața abuzurilor sistemului, fără ca asta să însemne, desigur, că multe critici sunt cît se poate de îndreptățite.

”Vom analiza eșecurile statului român și ale serviciilor, învățînd totodată despre cum ar trebui să funcționeze controlul democratic asupra serviciilor de informații. Pentru asta voi folosi ca ghid manualul publicat de DCAF, Centrul pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate de la Geneva, o referință de bune practici în domeniu. Ghidul se numește „Supravegherea Serviciilor de Informații, set de instrumente” și a fost editat de Hans Born și Aiden Wills. De ce este relevant? Pentru că una dintre lecțiile majore ale crizei este că mecanismele de supraveghere au cedat. Nu doar serviciile au eșuat, ci mai ales cei care trebuiau să le supravegheze” afirmă Coliban în podcast.

”Manualul DCAF identifică șase categorii de organisme care ar trebui să supravegheze serviciile de informații: executivul, comisiile parlamentare, puterea judecătorească, instituțiile de tip ombudsman, instituțiile supreme de audit și societatea civilă împreună cu mass-media. Mă voi concentra în acest episod pe comisiile parlamentare, nu doar pentru că am devenit în urmă cu un an membru în Comisia de Control a SRI, ci și pentru că aici putem vorbi în ultimele decenii despre o tăcere asurzitoare și aproape zero anchete. Potrivit manualului, comisiile parlamentare au în țările democratice competențe largi. Ele pot accesa informații clasificate, pot primi și verifica rapoarte anuale, pot cita oficiali și îi pot audia sub jurămînt, pot invita experți externi, pot efectua inspecții ale sediilor serviciilor.

În România există două comisii parlamentare relevante: Comisia pentru Controlul SRI și Comisia pentru Controlul SIE. În teorie, ele au acces la informații clasificate și pot solicita audieri. În practică, lucrurile stau însă foarte diferit. Rapoartele desecretizate au ajuns în spațiul public abia după ce Curtea Constituțională a anulat alegerile. Comisiile parlamentare nu au inițiat nicio investigație publică înainte de acest moment și nici de atunci încoace. Nu au existat audieri publice ale directorilor de servicii. Nu au existat interpelări. Nu a existat niciun mecanism parlamentar care să fi semnalat din timp că ceva nu este în regulă.

Manualul subliniază că unul dintre cele mai frecvente obstacole în calea supravegherii eficace este ceea ce el numește a fi controlul informațional. Serviciile de informații prezintă ce și cînd vor, iar comisiile parlamentare rămîn dependente de bunăvoința executivului. Se descrie cum în multe state comisiile nu au suficiente resurse, nu au personal specializat și nu au acces real la informații clasificate în timp util. În România această problemă este și mai gravă. Rapoartele CSAT sunt clasificate, ședințele sunt secrete. Membrii comisiilor parlamentare pot fi blocați prin mecanisme procedurale, iar publicul află despre amenințări la adresa securității naționale abia cînd e deja prea tîrziu. Ceea ce propune DCAF și ceea ce ar trebui să ne intereseze pe toți este un sistem în care supravegherea nu depinde de bunăvoința serviciilor, ci de mandate clare, resurse adecvate și independență reală, în care comisiile parlamentare nu sunt doar o formalitate, ci un instrument activ de responsabilizare.

Politologul american Loch K. Johnson, unul dintre cei mai importanți cercetători ai controlului democratic asupra serviciilor de informații, a identificat patru tipologii de comportament al membrilor comisiilor parlamentare de supraveghere.

Prima este struțul – parlamentarul care își bagă capul în nisip, evită întrebările incomode și preferă să nu știe ce fac serviciile secrete din comoditate sau din teamă.

A doua este majoreta – membrul comisiei care devine avocatul necondiționat al serviciilor, le apără public, le susține bugetele fără întrebări și confundă supravegherea cu susținerea.

A treia categorie este criticul permanent (sau cel care pornește de la premisa negativă) – cel care consideră că serviciile fac doar rău, le privește cu suspiciune totală, dar a cărui ostilitate sistematică îi erodează credibilitatea și capacitatea de dialog.

Iar a patra tipologie este gardianul, modelul ideal – parlamentarul care înțelege importanța serviciilor de informații într-o democrație, dar care exercită o supraveghere reală, pune întrebări grele, cere dovezi, rapoarte și nu acceptă răspunsuri evazive. Gardianul echilibrează sprijinul pentru misiunea legitimă a serviciilor cu responsabilitatea de a proteja drepturile cetățenilor.

Discuția despre controlul civil va fi una dintre temele recurente ale serialului. În fiecare episod o să discutăm despre o instituție. Vom verifica cum ar trebui să funcționeze supravegherea ei conform standardelor internaționale. În acest episod am stabilit cadrul de lucru. Am prezentat harta relațională cu entitățile și conexiunile documentate. Am descris cele nouă hub-uri tematice care organizează investigația și am deschis discuția despre cum ar trebui să funcționeze controlul civil asupra serviciilor de informații.

În episodul următor voi intra direct în substanța unuia dintre cele mai importante hub-uri, cel al operațiunilor hibride și al legăturilor cu Rusia. Vom analiza declarația consilierului prezidențial Marius Lazurcă, care spune că nu crede în existența unor mecanisme pro-ruse în Statul Român, și vom vedea ce spun de fapt rapoartele desecretizate și investigațiile de presă” promite, în final, deputatul USR. (B.T.I.)