România a fost lovită de drone rusești de trei ori în tot atîtea zile, iar dacă te uiți la felul în care a reacționat statul, ai zice că vorbim despre o problemă de protocol diplomatic, nu despre încălcări repetate ale spațiului aerian național. E genul de situație în care ai vrea să vezi mecanismul de apărare al țării pornind ca un motor de mașină bine întreținut – nu spectaculos, dar sigur. Ce vezi în schimb e mai degrabă motorul ăla care pornește din a treia încercare, cu manetă de șoc și rugăciune către Cel de sus să nu se oprească după un minut. Și în loc de NATO, o sesizăm pe Ursula!

Cum a reacționat regimul de la București. După a doua dronă, Țoiu a ieșit cu o formulare care merită reținută: dronele „nu sunt un accident, sunt un tipar. Iar răspunsul nostru la acest tipar este consecvența”. Ne-a rupt, ce să zic. Problema e că о frază oficială nu doboară o dronă și nu întărește un radar. După a treia dronă, ministra de externe Oana Țoiu a convocat ambasadorul rus la MAE pentru protest – gest standard, fără prea multe efecte.

Președintele nu a convocat CSAT. La al treilea incident cu drone rusești pe teritoriul național în trei zile – nu la primul, la al treilea – CSAT, organismul făcut exact pentru genul ăsta de situație, a rămas pe pauză. Dacă un tipar de trei atacuri consecutive nu declanșează o reuniune CSAT, întrebarea firească e: ce anume ar declanșa una? Un al patrulea? Un al zecelea?

Ministrul apărării, Radu Miruță, între timp, își continuă concediul în Turcia, în budigăi de plajă. L-a dus, scrie Gândul, operatorul turistic TUI, pe care el însuși îl licențiase pe cînd era mai-marele Turismului. Nu spunem că un ministru n-are dreptul la vacanță – are, ca oricine. Dar cînd țara e lovită repetat de ruși – conform lui Nicușor, care știe precis – imaginea unui ministru al apărării care rămîne la plajă în timp ce colegii lui dau declarații despre „tipare” și „consecvență” transmite exact opusul consecvenței. Transmite că, de fapt, nimeni, acolo sus, nu tratează asta ca urgență reală.

Iar guvernul, ca ansamblu, e demisionar – un detaliu care, pus lîngă restul, explică multe. Într-o țară fără guvern cu mandat plin, deciziile mari se amînă natural, pentru că nimeni nu vrea să-și asume o mișcare majoră fără girul politic complet. Rezultatul: cea mai gravă amenințare directă la adresa spațiului aerian românesc din ultimii ani prinde statul exact în momentul în care aparatul politic e cel mai puțin capabil să reacționeze coerent.

Scrisoarea către Ursula – actul de ”rezistență” al momentului

Iar aici ajungem la singura reacție cu adevărat „concretă” ieșită la suprafață: o scrisoare a europarlamentarilor liberali către Ursula von der Leyen. Daniel Buda și colegii din delegația PNL au scris președintei Comisiei Europene cerînd „un răspuns adecvat” și au anunțat că vor cere Parlamentului European o rezoluție de condamnare a Rusiei. Scrisoarea vine cu două întrebări oficiale pentru von der Leyen – ce măsuri suplimentare pregătește Comisia pentru frontierele externe și ce instrumente financiare și operaționale poate oferi României pentru supraveghere și detecție aeriană.

Sună bine pe hîrtie. Numai că CE nu are radare, nu are baterii antiaeriene și nu are mandatul să apere fizic spațiul aerian al unui stat membru – are bugete și programe de finanțare, atît. Dacă tot exista nevoia unei escaladări instituționale serioase, calea firească ar fi fost o cerere de consultări NATO sub Articolul 4 din tratat – mecanismul gîndit special pentru momentele în care un aliat se simte amenințat repetat. În loc de asta, gestul cel mai vizibil al clasei politice (doar un partid, de fapt) a fost o scrisoare către un organism care, structural, nu poate oferi protecție militară imediată. E ca și cum ai suna la ISU-ul lui Arafat pentru o problemă de branșament electric – poate ajungi undeva, dar nu la cine trebuie, și sigur nu repede.

Tiparul real din ultimele zile nu e cel al dronelor rusești – acela, din păcate, e deja bine documentat de la Galați încoace. Tiparul real e al statului român păstorit de un absent precum Nicușor Dan: la fiecare episod grav, reacția instituțională de vîrf întîrzie, se subțiază sau se deleagă către un gest simbolic care poate fi arătat presei fără să oblige pe nimeni la nimic costisitor politic. CSAT rămîne neconvocat, ministrul apărării rămîne la mare, iar diplomația de imagine, cu scrisori adresate Bruxelles-ului în locul unor consultări NATO cu miză reală, rămîne suprapusă peste vidul de decizie.

Și marea întrebare de final: ce va face regimul de la București dacă, să zicem, în următoarele 7 zile se menține ritmul de o dronă pe zi doborîtă cu artilerie de juma’ de milion de euro bucata? Trimite nota de plată rușilor sau se apără cu răspunsul Ursulei – dacă vine – la solicitarea liberalilor? (Bogdan Tiberiu Iacob)