In orice societate se produc, din cand in cand, fracturi. Momente cheie in care directia de dezvoltare se schimba. Puncte din care incepe o noua evolutie. De fiecare data, asemenea momente de rupere au dramatismul lor, pentru ca se renunta la ceva vechi in favoarea noului, dar si o caracteristica pe care nu ma feresc sa o taxez drept maretie. O schimbare, daca este benefica, impinge societatea inainte, dar nu intr-un mod uniform, chinuitor si istovitor, ci printr-un veritabil salt. Dupa decembrie 1989, o prima fractura de acest fel a reprezentat-o CDR-ul si venirea la Cotroceni a intaiului presedinte democrat, in persoana lui Emil Constantinescu. Acum, Romania are o a doua sansa. De aceeasi factura. Va fi valorificata mai bine sau mai putin bine decat prima?

Dupa decembrie ’89, scena politica romaneasca a fost dominata de esaloanele 2 si 3 ale Partidului Comunist, de esaloanele 1 si 2 ale CCUTC, precum si de Securitate, mai putin principalii conducatori ai serviciilor existente in ’89, care au fost pusi la index. Sub aspectul personalitatilor politice, Romania a fost dominata de Ion Iliescu, un produs de marca al nomenclaturii comuniste, in timp ce un lider extraordinar de talia lui Corneliu Coposu a fost silit sa joace un nemeritat loc secund. Victoria sa a fost consemnata abia dupa trecerea in nefiinta. Ruptura s-a produs insa odata cu formarea CDR si cu desemnarea profesorului Emil Constantinescu drept candidat prezidential. Emil Constantinescu era altceva. Cu totul altceva decat Ion Iliescu. Si personifica altceva. Era altceva, pentru ca nu reprezenta sub nicio forma nomenclatura comunista si personifica altceva, pentru ca se afla in fruntea unei miscari care lupta impotriva coruptiei, devenita endemica inca de la acea data, si avea interesul pentru o justitie puternica si independenta – el insusi avand temeinice studii juridice – si pentru trecerea hotarata alaturi de sistemul de valori euroatlantice. Atunci au fost, de altfel, facuti primi pasi decisivi in vederea primirii Romaniei in NATO si UE. Emil Constantinescu, in concordanta cu aceste obiective, s-a pus in slujba altor forte politice decat cele cu filiatiune directa din Partidul Comunist si a rezistat intr-o oarecare masura presiunii serviciilor secrete, neacceptand sa devina prizonierul acestora. Ci doar victima.

Rezultatul administratiei de patru ani Emil Constantinescu a fost o ruptura de tip benefic in istoria Romaniei, chiar daca performantele de natura economica au fost indoielnice si chiar daca regimul sau a devenit impopular atunci cand Romania a decis sa treaca, fara ezitari, de partea democratiilor occidentale, in confruntarea cu regimul lui Milosevici.

A urmat, din nou, o perioada confuza. In ultimul mandat al lui Ion Iliescu, Romania nu a mai putut fi oprita din drumulul ei catre Vest, ci dimpotriva, acest traseu, imprimat initial de Emil Constantinescu, a fost acum accelerat. Sub guvernarea Nastase, au fost inregistrate cresteri semnificative, parte din ele consecinta a premiselor create de Guvernele CDR, dar si coruptia a revenit la cotele anterioare, ajungandu-se in situatia in care pana si Adrian Nastase a ajuns sa fie inspaimantat de propriii baroni. Si, pana la urma, infundat de acestia. Confuzia a continuat si sub cele doua mandate detinute de Traian Basescu. Acesta, cum singur a declarat, plin de speranta, in prima sa campanie prezidentiala, era ultimul comunist inscris in cursa pentru sefia statului. Si tot el a personificat si concubinajul cu fosta si noua Securitate. In perioada Basescu a fost consolidata apartenenta Romaniei si atasamentul ei fata de valorile NATO si UE si a fost consolidat parteneriatul strategic cu Statele Unite. Au fost create premisele combaterii coruptiei, dar modul in care a fost desfasurat acest proces, precum si rezultatele in planul diminuarii fenomenului intre timp institutionalizat au creat multe semne de intrebare si multe framantari la nivelul societatii, punandu-se in discutie inclusiv tema independentei reale a justitiei.

Incepand de astazi, 11 august 2014, in Romania a fost declansat, prin desemnarea drept candidat prezidential al dreptei a lui Klaus Iohannis, un proces de mare anvergura, care ar putea conduce la o ruptura de natura benefica in societatea romaneasca. Si la un necesar salt inainte. Afirmatia de mai sus este sutinuta, cred eu, in mod solid de cateva argumente.

Avem de-a face, pentru prima data, cu un proces pe cale de finalizare – finalizat de altfel politic –, de unificare a dreptei romanesti. Pentru prima data se deschide perspectiva ca un candidat al unei drepte unificate, al marelui Partid National Liberal, sa castige in infruntarea cu stanga, consolidata ca mare partid politic inca din timpul FSN-ului, si sa aduca la Cotroceni o personalitate de cu totul alta factura. In primul rand, un necomunist. In al doilea rand, un om care nu are nicio legatura cu serviciile secrete in trecutul si in prezentul sau si, ca atare, nu ar putea deveni decat cu mare dificultate prizonierul acestora. In al treilea rand, chiar si serviciile secrete, in parteneriat cu serviciile secrete euroatlantice, s-au modernizat, au dobandit un alt tip de responsabilitate si este greu de presupus ca mai sunt dispuse sa actioneze asa cum faceau in anii ’90. In al patrulea rand, Romania, integrata in NATO si Uniunea Europeana, are acum sansa ca, pentru prima data, sa inceapa sa-si exercite rolul pe care i-l confera importanta geopolitica, demografica si, in viitor, economica a acestui stat.

Poate ca de aceea nu este deloc intamplator ca domnul Klaus Iohannis, ca tip de personaj politic, este diametral opus atat domnului Victor Ponta, cat si oricarui alt candidat al stangii sau al dreptei travestite. Este echilibrat, calm, civilizat, are un mesaj constructiv, pozitiv. Poate uni energiile si le poate astfel potenta si in niciun caz nu-i este proprie practica “divide et impera”. (Sorin Rosca Stanescu)

Sursa: CorectNews