Astăzi, numele este cunoscut. Oficial. Se numește Hans G. Klemm si nu m-am înșelat prea mult. Sau nu m-am înșelat aproape deloc. Contextul geopolitic face ca, pentru prima dată în ultimii douăzeci si cinci de ani sau poate chiar mai mulți ani, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București să fie un diplomat. Nu o persoană răsplătită pentru sponsorizarea campaniilor electorale prezidențiale de la Washington. Acest „detaliu” spune multe.
Ar fi bine să înțelegem care este motivul real pentru care, o perioadă atât de lungă, Statele Unite ale Americii nu și-au trimis un ambasador în România. Și nu este vorba, aici, de o înțelegere „oficială”. Nu va recunoaște nimeni de la Departamentul de Stat, vreodată, ceea ce afirm eu aici. Acest adevăr va fi poate consemnat în cărți, după mulți ani, pe măsura desecretizării unor documente. Fapt este că ultimii ambasadori ai Statelor Unite la București, care nu au fost diplomați de carieră, și-au luat sinecurele în serios. Și, pe lângă reprezentarea intereselor Washington-ului la nivel politic, militar, geostrategic, ei s-au ocupat, la București, și cu afaceri personale. Dacă ar fi reprezentat, pur și simplu, interesele lumii de afaceri de peste ocean, aducând, în mod dezinteresat, investitori, promovând, în mod dezinteresat, o colaborare economică, atunci lucrurile ar fi stat altfel. Există însă, dincolo de rezultatele excepționale ale colaborării româno-americane, și o serie întreagă de pete negre, despre care administrația americană preferă să nu vorbească.
Fapt este că insistența unora dintre ambasadori de a promova și interese, până la urmă, personale, în plan economic, acest amestec care, în mod oficial, este combătut de ambele state, între politică și afaceri, a adus o serie de prejudicii de imagine Statelor Unite, în România. Era momentul ca lucrurile să se schimbe. Și se schimbă.
Desigur, noul ambasador, după ce a fost acceptat de partea română, conform regulilor internaționale, urmează să fie validat în Congresul Statelor Unite ale Americii. Același congres care a blocat, extrem de mult, numirea unui ambasador la București – să fim realiști – nu numai ca urmare a fricțiunilor dintre majoritatea republicană și administrația Obama, ci și utilizând, chiar și în subtext, argumente de genul celor pe care le-am prezentat eu mai sus. La care, desigur, s-a adăugat și cei doi ani de grație, acordați destul de ciudat lui Traian Băsescu de către Departamentul de Stat, în ciuda faptului că acesta devenise o oaie neagră a parteneriatului.
Aștrii s-au realiniat. La București a venit un nou președinte, care a câștigat pe un val popular de speranță. De la el se așteaptă o resetare a vieții politice de la București. S-a schimbat și contextul internațional. Mai ales, cel din imediată vecinătate a României, unde se desfășoară un război recunoscut, asumat, declarat. Noul ambasador va fi obligat să refacă punţile de încredere – cele câteva punți deteriorate – între conștiința colectivă a unor români, care s-au simțit tratați ca o colonie, de unii dintre foștii ambasadori americani, și Statele Unite care, să recunoaştem, reprezintă, astăzi, cea mai importantă garanție a suveranității noastre naționale și a stabilității politice de la București.
Și mai trebuie să spun un lucru pe care îl cred a fi adevărat, sută la sută, și el, în felul lui, dureros. Odată cu instalarea unui nou ambasador al Statele Unite ale Americii la București, diplomat de carieră și reprezentant, pur sânge, al nucleului politic conducător din Statele Unite, în România, după o pauză dramatică, se ridică și se afirmă două centre de stabilitate și de putere. Unul la Cotroceni, creat în jurul lui Klaus Iohannis, iar celălalt, reprezentat de Statele Unite, prin ambasada sa. Pentru că Statele Unite nu sunt doar un partener strategic al României. Statele Unite reprezintă chiar una dintre pârghiile care conduc România. Să sperăm, într-o direcţie bună. Adică, și în interesul românilor. (Sorin Rosca Stanescu)