”Victoria candidatului de dreapta George Simion în primul tur al alegerilor prezidențiale reluate din România a fost celebrată de unii din spectrul de dreapta ca un triumf populist. Conform acestei perspective, forțele aliniate UE și NATO, care au anulat alegerile anterioare din noiembrie, nu au reușit să oprească reacția tot mai puternică împotriva establishment-ului. Totuși, o analiză mai profundă sugerează un tablou mai complex și mai îngrijorător” se arată în material amplu al publicației americane Compact Magazine.

”Ascensiunea lui Simion vine în urma unei serii de evenimente care au subminat credibilitatea democratică a României. În noiembrie anul trecut, candidatul eurosceptic independent Călin Georgescu a cîștigat primul tur al alegerilor prezidențiale într-un rezultat surprinzător. Însă, înainte ca turul doi să aibă loc, Curtea Constituțională a României a anulat rezultatul, invocînd presupuse, dar nedovedite, ingerințe rusești. În martie, într-o mișcare și mai extraordinară, comisia electorală l-a descalificat pe Georgescu din cursă. Deși o instanță de apel inferioară a anulat temporar decizia, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat-o în cele din urmă. În acel moment, soarta politică a lui Georgescu era pecetluită.

Aceste evoluții sugerează că elitele nu se mai limitează la influențarea rezultatelor electorale prin manipulare mediatică, cenzură și presiune economică. Ele sunt acum dispuse să abandoneze chiar și aparența procedurilor democratice – fie prin interzicerea unor candidați potențiali, fie prin anularea deschisă a rezultatelor electorale atunci cînd acestea nu produc rezultatul „corect”. Posibila descalificare legală a lui Marine Le Pen din viitoarele alegeri din Franța și desemnarea partidului german AfD ca „organizație extremistă” de către serviciile de securitate ale țării pot fi văzute ca exemple suplimentare ale acestei noi contraofensive.

Însă evenimentele din România indică și o altă tactică folosită în lupta împotriva amenințării populiste. Simion este liderul Alianței pentru Unitatea Românilor (AUR), care îl susținuse anterior pe Georgescu și promisese că nu va candida împotriva lui. El și-a lansat campania după descalificarea lui Georgescu, prezentîndu-se drept un apărător al democrației și suveranității naționale și sugerînd chiar că l-ar numi pe Georgescu prim-ministru dacă ar avea ocazia. Totuși, concluzia că victoria probabilă a lui Simion în turul final va fi o înfrîngere pentru sistem ar putea fi prematură.

Spre deosebire de Georgescu, lui Simion i s-a permis să candideze. De ce? Răspunsul ar putea sta în tipul de populism pe care îl reprezintă. Pe de o parte, Simion are poziții mult mai radicale decît Georgescu în chestiuni culturale și de identitate. Este cunoscut pentru retorica sa inflamatoare anti-maghiară și pentru promovarea unor politici care ar putea pune în pericol drepturile minorității etnice maghiare din România, inclusiv abolirea școlilor în limba maghiară și utilizarea limbii maghiare în instituțiile publice. De asemenea, a făcut declarații iredentiste despre restaurarea granițelor României din 1940, care ar include teritorii aflate acum în Moldova și Ucraina. Cu alte cuvinte, Simion este un etno-naționalist autentic, ale cărui poziții justifică, fără îndoială, eticheta de „extremă dreapta” – spre deosebire de Georgescu, a cărui campanie s-a axat în principal pe politici economice și orientarea geopolitică a României.

Pe de altă parte, Simion este semnificativ mai aliniat cu interesele establishment-ului în chestiuni cruciale precum NATO, integrarea europeană și războiul din Ucraina. Deși critică Uniunea Europeană, retorica sa rămîne în limitele euroscepticismului conservator convențional, concentrîndu-se pe reformă, nu pe retragere. A exprimat dezaprobarea față de anumite aspecte ale gestionării războiului din Ucraina, dar rămîne un susținător deschis al NATO și al Statelor Unite și a condamnat în mod repetat Rusia. Partidul său, AUR, face parte din grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) din Parlamentul European, cunoscut pentru poziția sa atlantistă și susținerea fermă a Ucrainei.

În această lumină, Simion reprezintă un tip nou și tot mai comun de actor politic: faux-populistul care combină naționalismul cultural strident cu loialitatea față de status quo-ul economic și geopolitic. Această identitate duală îl face acceptabil pentru establishment, în ciuda etichetei de „extremă dreapta” care i se atribuie adesea. Linia roșie reală, se pare, nu este retorica culturală, ci opoziția față de politicile economice globaliste și alianțele militare precum NATO.

Simion reprezintă un tip nou și tot mai comun de actor politic.

Evenimentele din România ilustrează, așadar, strategia în evoluție a establishment-ului pentru neutralizarea amenințării populiste: o abordare duală de represiune și cooptare. Candidați precum Georgescu, care combină naționalismul economic cu poziții de politică externă în dezacord cu Washingtonul și Bruxelles-ul, sunt întîmpinați cu represiune instituțională. Între timp, figuri precum Simion, care imită stilul populist, dar susțin pilonii sistemici cheie, sunt promovate sau cel puțin tolerate.

Această tactică nu este unică României. În întreaga Europă, am observat evoluții similare. Aceste mișcări sunt prezentate ca apărări ale democrației, dar au ca scop evident eliminarea – sau domesticirea – contestatarilor care se abat de la consens. Paradoxul este că faux-populiștii adoptă adesea poziții culturale mai radicale decît omologii lor mai autentic anti-establishment, așa cum este cazul cu Simion și Georgescu. Această inversiune nu este accidentală. Establishment-ul este dispus să acomodeze radicalismul cultural atîta timp cît acesta nu contestă status quo-ul economic și geopolitic.

Acest model evocă un precedent istoric. La începutul secolului al XX-lea, elitele liberale din Europa au făcut alianțe tactice cu mișcări autoritare și chiar fasciste pentru a contracara amenințarea socialismului. Liderii de afaceri și politicienii centriști au văzut adesea fasciștii ca instrumente utile pentru a suprima tulburările muncitorești și sentimentul revoluționar. Elitele britanice din anii 1930 nu l-au conciliat pe Hitler dintr-o încercare greșită de a evita un alt conflict global cu Germania, ci pentru că, în multe privințe, considerau naziștii drept aliați occidentali împotriva unui inamic comun: Uniunea Sovietică.

În acest sens, fascismul nu era antiteza liberalismului, ci o excrescență distorsionată a acestuia – o măsură extremă pentru a apăra ordinea oligarhică împotriva amenințărilor sistemice. Astăzi, amenințarea nu mai este socialismul revoluționar, ci populismul anti-globalist și anti-imperialist. Terenul de luptă nu mai este lupta de clasă, ci suveranitatea, politica externă și legitimitatea instituțiilor supranaționale.

Spre deosebire de fascismul istoric, naționaliștii culturali susținuți de establishment-ul de astăzi nu pledează pentru mobilizare de masă sau politici economice corporatiste. În schimb, ei promovează războaie culturale, lăsînd intacte structurile economice neoliberale care definesc Uniunea Europeană. Acest lucru convine perfect Bruxelles-ului. Mutarea conflictului politic pe terenul identității și moralității oferă un mijloc de prezervare a status quo-ului.

Această schimbare este deja vizibilă în evoluția partidelor de dreapta din Europa. Grupuri precum Lega din Italia și Adunarea Națională din Franța au abandonat treptat criticile lor odinioară radicale la adresa integrării europene și a monedei euro (deși descalificarea lui Le Pen sugerează că vechea gardă a partidului ar putea fi încă considerată un risc prea mare). Retorica lor se concentrează acum mai puțin pe suveranitatea monetară sau reforma economică și mai mult pe probleme precum imigrația, cultura națională și apărarea valorilor tradiționale. Uniunea Europeană a jucat un rol cheie în orchestrarea acestei tranziții. Prin excluderea tuturor alternativelor economice la guvernanța neoliberală, Bruxelles-ul asigură că disidența rămîne limitată la sfera culturală. Dreapta populistă s-a adaptat în consecință, schimbînd cererile de schimbare structurală cu plîngeri despre „wokeness” și declinul cultural.

Un fenomen paralel are loc în Statele Unite. Acolo, elitele corporative și oligarhice au cooptat mai întîi activismul de stînga prin „wokeness” și politici de diversitate. Acum, ele fac același lucru cu dreapta, adoptînd narațiuni anti-woke și branding naționalist. Începînd cu preluarea Twitter de către Elon Musk în 2022, oligarhia s-a rebranduit ca victimă a „wokeismului” de nivel mediu, absorbind opoziția pentru a-și menține controlul.

Succesul acestei strategii dezvăluie limitările conceptuale ale dreptei. Mulți conservatori văd lupta împotriva establishment-ului în primul rînd în termeni culturali, mai degrabă decît ca pe o bătălie pentru puterea de clasă sau inegalitatea structurală. Acest lucru îi face deosebit de vulnerabili la cooptare de către forțele de elită care oferă victorii simbolice, lăsînd sistemul de bază neatins.

Rămîne de văzut cum va răspunde Simion, dacă va fi ales, nemulțumirii populare care l-a propulsat în prim-plan. Deși evenimente neprevăzute l-ar putea împinge spre adoptarea unor politici mai autentic populiste, este mult mai probabil ca el să devină un exemplu clasic de disidență gestionată. În cele din urmă, istoria electorală recentă a României ilustrează abordarea pe două niveluri a establishment-ului: suprimarea celor care reprezintă o provocare reală și promovarea celor care doar pretind că o fac. Astfel, își păstrează puterea, adaptîndu-se la un electorat tot mai neliniștit. Întrebarea este dacă alegătorii vor continua să cadă în această iluzie – sau vor începe să o vadă cu claritate” se mai arată în analiză. (Traducere și adaptare B.T.I.)