Monitorul Oficial de ieri a consfințit, definitiv și irevocabil, intrarea în funcțiune a unei legi deja extrem de controversate, dar, din nefericire, nu pentru adevăratele sale probleme. Unele care s-ar putea repeta în viitor, odată precedentul creat, și încă la o scară mai mare. E vorba de legea prin care Avram Iancu e declarat erou al națiunii, promulgată de președinte după ce a fost returnată parlamentului spre re-examinare.

Proiectul prevede că „pentru cinstirea în mod deosebit a memoriei lui Avram Iancu (1824-1872), considerat cel mai mare erou naţional al românilor din Transilvania, cu merite excepţionale în afirmarea identităţii şi a drepturilor naţionale pe teritoriul strămoşesc, se conferă fostului conducător al Revoluţiei Române 1848-1849 din Transilvania titlul de «Erou al Naţiunii Române»”.

E de la sine înțeles că adoptarea acestui proiect de lege a fost însoțit de inevitabila cohortă de declarații sforăitor-patriotarde din partea aleșilor neamului, care nu scapă nicio ocazie să se bată cu cărămida naționalismului în piept. Ar fi fost mult mai bine dacă parlamentarii s-ar fi aplecat, însă, asupra problemelor de ordine tehnic ale năstrușnicei legi.

Proiectul de lege prin care Iancu era declarat erou-martir aparține fostului lider al PNL Crin Antonescu, secondat de omul bun la toate Teodor Atanasiu, și a fost elaborat în aprilie 2014, într-un moment cînd liberalul se pregătea intens pentru campania prezidențială din toamnă. E de la sine înțeles că nu cinstirea lui Iancu îl ardea pe Crin, cît voturile din Transilvania. (Din păcate, nu a fost singurul caz în care fostul președinte al PNL a elaborat și promovat personal legi în numele unor interese strict personale)

Să fim bine înțeleși din capul locului: nu discutăm aici oportunitatea onorării lui Avram Iancu, indiscutabil un mare erou al țării care merită toată considerația.

Din punct de vedere moral, s-ar putea spune că eroismul nu se stabilește prin legi, el răzbate din faptele eroilor și dăinuie peste veacuri indiferent de ceea ce scrie ori nu scrie în Monitorul Oficial.

Eroii nu au nevoie de legi!

Să trecem, însă, și peste acest aspect. Ca și peste faptul că Avram Iancu a fost erou, dar nu și martir, el murind din cauze naturale, după două decenii de probabile afecțiuni psihice. Titlu de martir se lipește de nume precum Horea și Cloșca, ori Gheorghe Doja. De altfel, în forma finală a legii atributul de martir, votat inițial de Senat, a dispărut.

Legea lui Antonescu ridică mai multe semne de întrebare și trebuie să admitem că, în cazul ei, poziția președintelui Klaus Iohannis, care a retrimis-o parlamentului, a fost cît se poate de corectă. Cum la fel de corectă a fost și decizia guvernului de a nu susține proiectul. Din păcate, parlamentul a refuzat să se conformeze, astfel că președintele, a doua oară, a fost nevoit să promulge legea.

În primul rînd, Constituția nu permite Parlamentului să acorde titluri și decorații.

În al doilea rînd, titlul de ”Erou-martir al națiunii române” nu există, el apărând direct în legea respectivă.

În mod firesc, parlamentul ar fi trebuit să dea o lege separată de înființare a respectivului titlu și de stabilire a condițiilor în care acesta se acordă.

Este ceea ce obiecta și Iohannis:

”Considerăm că, pentru a-i onora pe cei care au contribuit la afirmarea valorilor naţionale, Parlamentul este în drept să instituie, cu caracter normativ, prin lege, titlul de „Erou al Naţiunii Române”, stabilind totodată și procedura de acordare a acestuia, precum şi modalitatea de atestare a acordării titlului (brevet sau plachetă, care să aibă caracter de însemn). De asemenea, prin lege, Parlamentul ar putea reglementa atribuţia celor două Camere de a face propuneri, prin hotărâre, cu privire la personalitățile cărora ar urma să li se confere, în concret, acest titlu.
Față de conținutul normativ al articolului unic al Legii pentru conferirea titlului de „Erou al Naţiunii Române” lui Avram Iancu, pentru viaţa închinată şi jertfită spre propăşirea neamului românesc, potrivit căruia acest titlu se conferă prin efectul legii, urmează să aveți în vedere și incidența dispozițiilor Art. 94 lit. a) coroborate cu cele ale Art. 100 din Constituția României republicată, care stipulează prerogativa exclusivă a Președintelui României de a conferi titluri de onoare, prin decret contrasemnat de către Prim-ministru, și nu Parlamentului, prin lege” se arăta în adresa Președinției.

În al treilea rînd, este periculos și nedemocratic să se facă o lege pentru un singur om, un aspect care, de-a lungul timpului, a mai fost dezbătut și în alte situații. Parlamentul e o instituție care legiferează în interes general, nu individual.

În fine, faptul că statutul de erou îi este conferit unui personaj nu printr-un ordin sau o decorație, ci printr-o lege, ridică și probleme de natură juridică.

Dacă cineva contestă respectivul statut înseamnă că se plasează în afara legii?

Deocamdată, legea ”Avram Iancu” nu prevede sancțiuni pentru cei care ar contesta statutul ”Crăișorului”, la fel cum o face legea privind negarea Holocaustului, dar ea poate fi lesne amendată oricînd.

Și, odată precedentul creat, ne putem trezi în viitor cu o avalanșă de legi similare, prin care diferite personaje ale istoriei neamului să fie onorate cu titulaturi care le trec prin cap noaptea unor parlamentari entuziaști și votate de colegii lor ziua.

Peste ani, ne-am putea trezi cu o lege pentru declararea lui Ceaușescu drept erou-martir, dacă vreun partid va întrezări oarece beneficii electorale din asemenea act, după modelul brevetat de Crin Antonescu.

Ori cu declararea printr-o lege cu dedicație, a lui Ion Iliescu drept erou al națiunii pentru rolul jucat în revoluție, de către o majoritate PSD-PRU, spre exemplu.

Și exemplele ar putea continua.

Cei care sunt sceptici față de asemenea scenariu să-și amintească la ce a dus, în trecut, o procedură asemănătoare, cea prin care anumite localități au fost declarate prin legi speciale drept orașe ori comune martir ale revoluției din decembrie. Grație acestui sistem, s-a umplut rapid România de orașe-martir care au avut în comun cu revoluția cam cît Elena Ceaușescu cu chimia, precum Deva, Buzău, Brăila, Târgoviște, Herculane etc și care au generat apariția celebrului film satiric ”A fost sau n-a fost”. Nici chiar în cazul acestora, însă, nu s-a făcut o lege cu dedicație pentru un singur oraș, ci au fost grupate mai multe la un loc.

De la false orașe-erou la falși revoluționari cu beneficii materiale deloc false nu a mai fost decît un pas.

Pentru a se bara asemenea tentații în viitor, soluția ar fi sesizarea Curții Constituționale împotriva unei legi care, cum am arătat, încalcă aproape toate regulile posibile. Dar, într-o Românie tot mai sufocată de naționalism de paradă, cine să aibă curajul unei asemenea inițiative? (Bogdan Tiberiu Iacob)