Abia lansată, cartea ”Cronică de Cotroceni” a fostului consilier prezidențial Adriana Săftoiu a declanșat un șir întreg de dispute, nu atît prin conținutul efectiv, cît prin gestul acesteia de ”a da din casă”. Lucru înfierat de mai toți comentatorii de pe rețelele de socializare ori din media. E de bine sau e de rău că Săftoiu s-a apucat de destăinuiri? Noi zicem că e mai mult de atît: asemenea cărți sunt pietre solide la temelia democrației.

Cine a parcurs cu mintea lucidă politica ultimilor 25 de ani a constatat un fenomen interesant: în România, memorialistica politică lipsește aproape cu desăvîrșire, abia dacă s-ar putea enumera 4-5 titluri de Doamne ajută.

Motivul?
Simplu: frica și mentalitatea de clan mafiot, regăsite la majoritatea zdrobitoare a membrilor clasei politice.

România erei comuniste a căpătat oroare de dezvăluiri; la mare preț au ajuns zicale precum ”Rufele murdare se spală în familie”, ”Tăcerea e de aur”, ”Cine limbă lungă are, cinci ani va săpa la sare” etc.
Cine ”vorbește” pierde, a fost mesajul nespus decenii de-a rîndul.

Părinții își învățau copii să nu spună nimic din casă, partidul transmitea membrilor aceleași mesaje prin formule gen ”mai bine să greșești în interiorul partidului decît să ai dreptate în afara lui” și tot așa.
Informația de top era apanajul strict al celor ”de sus”. Poporul, pulimea, nu era făcut să afle decît ”ceea ce trebuie”.
Nici explozia nucleară de la Cernobîl nu era suficientă pentru a fi comunicată poporului.

Nici după revoluție nu s-au schimbat lucrurile, dimpotrivă.

Un membru de partid condamnat penal, azi, e păstrat ”în incintă”, dar nu și unul care vorbește public ce ”nu trebuie”.

Cînd cineva rupe această omerta politică, trebuie salutat și încurajat în numele democrației, nu acuzat că denotă lipsă de caracter, indiferent care or fi fost resorturile reale ale demersului.

Sigur că la mijloc or fi dorințe revanșarde, frustrări ori ale motivații pur omenești, dar cîștigul e al tuturor.

O societate în care faptele și metehnele politicienilor sunt expuse e o societate mai bună.

În Occident, dezvoltarea tehnologică a aparatelor foto în anii 90 a dus la înflorirea fenomenului paparazzo, dar, indirect, a contribuit în bună măsură la ”cumințirea” politicienilor. Miniștri, parlamentari și alți grei nu mai erau în siguranță cu amantele nici pe iahturi aflate în larg, darmite în alte condiții.

Un fenomen asemănător este generat în state cu democrație solidă, precum SUA, de regulile cărora li se supun cei din stafful președintelui.
Ori, mai corect spus, de absența lor.

La Casa Albă nu există angajamente de confidențialitate, și asta dintr-un motiv foarte simplu: într-o asemenea instituție se prezumă că nu se petrec fapte în afara moralei, deci nu ai de ce să interzici angajaților să vorbească. Cît despre secretele de stat, acelea sunt reglementate peste tot prin legi speciale și nu sunt la îndemîna oricărei femei de serviciu.

Iată de ce în America abundă cărțile de memorii scrise nu doar de politicieni, dar și de consilieri, bucătari, grădinari și cine se mai nimerește să lucreze în structuri de stat și să aibă ceva de spus.

Fenomentul e explicat de fostul consilier al lui Bill Clinton, l-am numit pe Dick Morris, în cartea de memorii ”Noul principe”, lansată acum vreun deceniu.
În ea, omul care a parcurs inclusiv scandalul Lewinski, relatează că personalul de la Casa Albă, spre exemplu (peste 400 de oameni) are o putere teribilă izvorînd în special din imposibilitatea concedierii lor.
”Nu este deloc simplu să conduci personalul de la Casa Albă. Ordinele directe ajung de cele mai multe ori în paginile ziarelor. Notele de serviciu devin surse de scurgere de informații care produc neplăceri. Comentariile nesupravegheate din timpul reuniunilor ajung pe prima pagină.” spune Morris.

”Temeiul puterii pe care o are personalul constă în imposibilitatea concedierii membrilor lui. Puțini politicieni pot stăpîni alaiul însetat de sînge al foștilor aghiotanți și nemulțumiți care își varsă fierea în ziare. Pe vremuri, înainte să existe efectiv anchetele și procurorii speciali, președinții iritabili, precum Lyndon Johnson, puteau concedia după cum vroiau. Dar acel lucru nu mai e posibil azi; personalul unei oficialități se poate transforma în acuzatorul sau măcar în detractorul de mîine”.

Dezvăluirile lui Morris sunt cel puțin halucinante pentru noi: el spune că aproape fiecare angajat de la Casa Albă are propriul ziarist căruia îi livrează informații: ”Scopul scurgerilor de informații este fie să
conteste spațiul de manevră al președintelui, fie să-i restrîngă opțiunile”.

Cum se putea apăra președntele de asemenea manevre e la fel de halucinant. Morris prezintă cazul lui Leon Panetta, care, mai înainte de a fi șef al CIA și secretarul american actual al apărării, a fost șeful personalului Casei Albe.
Este considerat singurul om care a reușit să calmeze oarecum fluxul de informații care se scurgea din instituție. Cum? Prin șantaj și amenințări la adresa angajaților? Doamne ferește! Metoda aplicată a fost contracararea scurgerilor de informații prin alte scurgeri, controlate, în care se arunca pe piață știrea că suspectul cu gura bogată ar fi căzut în dizgrația președintelui. Ceea ce mai domolea elanul clevetitorilor.

Dezvăluirile legendarului consilier se încheie cu următoarea concluzie, extrem de importantă, am spune noi: ”Ar fi bine ca fiecare președinte să țină minte că este prins într-un joc cu personalul în care rezultatul se echilibrează întotdeauna. Cu cît președintele dispune de mai multă putere, cu atît personalul va fi mai slab. Cu cît acesta prinde mai multă putere, cu atît președintele va fi mai slab. Nu există scăpare”.

Dacă, în cea mai puternică democrație a lumii, așa cum am arătat cu ajutorul lui Morris, președintele nu îndrăznește să blocheze scurgerile de informații din interiorul administrației sale, înseamnă că fenomenul s-a dovedit benefic pentru societate de-a lungul timpului. Altfel, s-ar fi găsit soluții.
Cum spuneam, în România nu există exces de dezvăluiri ale culiselor politicii, ci dimpotrivă, un mare deficit.
Dacă s-ar afla mai des ce fac cu adevărat diriguitorii nației în birou, pe birou sau sub biroul unde sunt plătiți de contribuabili să muncească, poate că societatea și clasa politică nu ar fi ajuns azi în felul pe care îl știm cu toții. (Bogdan Tiberiu Iacob)