Datoria României a explodat. Chiar dacă nu mai apelăm de acum încolo la bănci sau la fonduri de investiții, în următorii ani, în unele cazuri în 30 de ani, urmează să restituim aproape 110 miliarde de euro. La care se vor adăuga dobânzile. Care sunt și ele destul de ridicate. Dar cea mai dramatică realitate este că nu știm ce au făcut cele două Guverne, Orban 2 și jumătate și Cîțu 1, cu acești bani. Nu se vede nimic. Chiar dacă te uiți cu lupa. Au dispărut pur și simplu.
Am ajuns să ne îndatorăm cu un procent reprezentând 47,8% din Produsul Intern Brut. De acum încolo, dobânzile pentru ce urmează să mai împrumute statul român vor fi mult mai mari. Și nu este deloc exclus ca, rând pe rând, băncile și fondurile de investiții să ajungă la concluzia că ne-au dat destul pentru a lega România de mâini și de picioare în următoarele decenii. Și să refuze să ne mai dea ceva.
În mod normal, atunci când împrumuți bani pentru a-i restitui fără să fii obligat să tai în carne vie, este obligatoriu să-i pompezi în economie în așa fel încât morișca să se învârtă mai repede. Cu alte cuvinte, banii împrumutați trebuie să producă ceea ce se numește valoare adăugată. Este exact ceea ce nu se vede în România nici dacă te uiți cu lupa.
Cu o sumă colosală, cum este aceasta de aproape 105 miliarde de euro, România ar fi putut ajunge în termen scurt o țară super-educată, iar inteligența cultivată cu grijă și înțelepciune a milioanelor de copii ar fi fost o garanție solidă a prosperității viitoare. Iar această prosperitate ne-ar fi permis să restituim ceea ce am împrumutat fără să sângerăm.
Sau am fi putut rezolva pentru mult timp de aici înainte problema transporturilor. Am fi avut suficiente autostrăzi, căi ferate moderne, mii de garnituri de tren, un transport maritim și fluvial performant și transporturi aeriene pe măsura unui stat civilizat european. Asemenea facilități înseamnă timp câștigat. Timp câștigat pentru deplasarea persoanelor și a mărfurilor. Iar timpul înseamnă foarte, foarte mulți bani.
Am fi putut utiliza acești bani pentru a investi noi înșine în exploatarea uriașelor zăcăminte de gaze naturale din platforma continentală a Mării Negre. Iar tot câștigul, care întrece de câteva ori investiția, ne-ar fi revenit. Plăteam datoria fluierând. Și pompam zi de zi în trezoreria statului bani care se puteau duce spre alte investiții.
Cu banii împrumutați am fi putut iriga întreaga agricultură românească, astfel încât să nu mai depindem de capriciile vremii. Iar recoltele obținute ar fi satisfăcut cererea internă, scutindu-ne de importuri și ne-ar fi permis să facem exporturi de produse agro-alimentare pe bani grei. Bani cu care am fi plătit datoriile, fără să ne găurim buzunarele de la pantaloni.
Dar mă opresc aici. Multe s-ar fi putut face cu banii împrumutați și nu s-a făcut nimic. Dimpotrivă. Acum, președintele Klaus Iohannis și premierul Florin Cîțu, într-un adevărat număr de iluzionism, încearcă să le sugereze cetățenilor că vom primi 80 de miliarde de euro pe tavă și pe gratis de la Uniunea Europeană. Cele 80 de miliarde însă s-au subțiat. Și s-au făcut 30. Și nici 30 nu vor fi 30. Și, în plus, cetățenii trebuie să știe că o parte dintre acești bani sunt de fapt contribuția anuală a României la fondurile Uniunii Europene, contribuție care este în creștere. Iar cealaltă parte a banilor reprezintă nimic altceva decât noi credite purtătoare de dobândă.
Și, fiindcă vorbim despre dobânzi, să mai precizăm că numai 3 miliarde de euro din cele aproape 105 miliarde, sunt datorii pe termen scurt. Grosul datoriilor e pe termen lung. Unele credite vor fi rambursate chiar și pe parcursul viitorilor 30 de ani. Iar dobânzile plătite sunt colosale. Faceți și dvs. socoteala ce înseamnă 5% pe an la o datorie să spunem doar de 100 de miliarde. Înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât 5 miliarde pe an. 5 miliarde de euro pe an înseamnă în 10 ani 50 de miliarde. În 20 de ani, ajungem cu dobânzile la nivelul datoriei de azi. Deci mai plătim în 20 de ani creditele încă o dată. Și asta în condițiile în care nu am utilizat banii în așa fel încât să putem utiliza cu ajutorul lor beneficii care să întreacă datoriile. Cu alte cuvinte, le-am oferit țara pe tavă creditorilor.
Cum se traduce afirmația de mai sus? Se traduce în felul următor. Generațiile copiilor și nepoților noștri vor trebui să-și vândă forța de muncă la un preț mic, pentru a putea plăti datoriile statului român. Și mă întreb dacă, în aceste condiții, mulți dintre copiii și tinerii de azi nu vor prefera să părăsească definitiv România, pe care o percep din ce în ce mai mult drept un pământ pârjolit. Deja românii sunt campioni mondiali ai exodului de populație. Niciodată în istorie populația unui stat nu a pierdut atât de mulți cetățeni în condiții de pace și fără a fi existat vreo calamitate naturală. S-ar putea ca acest exod să fie doar începutul. În același timp, creditorii, cei care cu aparent atât de multă generozitate i-au dat bani lui Cîțu, când acesta era ministru al Finanțelor și mai apoi, când a devenit prim-ministru, vor începe să pună condiții din ce în ce mai dure. La fel cum procedează orice bancă cu orice persoană fizică, care se împrumută mai mult decât trebuie și apoi începe să gâfâie. Iar aceste condiții vor viza în mod negreșit bogățiile solului și subsolului României. Accesul cât mai facil la acestea. Iar ca asta să se întâmple, vor exista desigur condiționări politice. Vom avea din ce în ce mai evident președinți și guverne marionetă. Colonizarea României va deveni fățișă.
În aceste condiții, mă întreb dacă nu care cumva uriașele împrumuturi pentru care Florin Cîțu a refuzat să dea orice fel de explicație, fiind susținut în această atitudine de președintele Klaus Iohannis, nu au fost cumva o operațiune deliberată. (Sorin Roșca Stănescu)