CURS VALUTAR
1 EUR = 0 RON DOWN | 1 USD = 0 RON DOWN | 1 GBP = 0 RON DOWN

Ce nu spune Iohannis la Summiturile NATO: Armata romana, o adunatura de ”dispensabili”

2 comentarii / 3610 vizualizări / 18 aprilie 2018

Un eveniment cu profundă valoare de simbol: în această dimineață, exact cînd președintele României vorbea în direct la Summitul B9 despre angajamentele ferme ale țării noastre privind activitatea în teatrele de război, pe televiziuni defila știrea că un erou din Afganistan a fost găsit spînzurat într-o pădure din Vâlcea. Avem de mult o mare problemă în acest sens: soldații românii luptă cu dușmanii democrației în Irak ori Afganistan, iar acasă se omoară ori își ucid apropiații, pradă unor accese de furie necontrolată. Și, din nefericire, nu doar că nu-i pasă nimănui, dar se minte la nivel înalt, oficial, pentru a se masca situația.

”România va rămâne același aliat și partener demn de încredere, responsabil, dedicat deplin proiectelor aliate de consolidare a securității regionale și internaționale” dă asigurări Klaus Iohannis de la tribuna Summitului B9.

În paralel, IPJ Vâlcea dă asigurări că locotenent colonelul Viorel Cristea, în vârstă de 42 de ani, dat dispărut în data de 15 aprilie 2018, e cel al cărui trup neînsuflețit a fost găsit într-o pădure din Vîlcea, spre stupefacția camarazilor.

Un jandarm care a luptat în Afganistan şi a fost premiat pentru eroism de preşedintele Poloniei.

Sinucigașii, se știe, sunt oameni căzuți pradă depresiei, care, în virtutea unei slăbiciuni psihice de moment sau mai de durată, aleg să moară de propria mînă.
Cum se împacă asemenea profil cu cel al unui erou remarcat în teatre de război teribile, departe de țară?

Răspunsul e simplu.
Atît doar că el nu există oficial, conform standardelor unice pe plan mondial ale bravei Armate Române.

Pentru România, timp de aproape un sfert de secol de acțiuni militare externe nu a existat sindromul post-traumatic ori alte afecțiuni psihice specifice militarilor angajați în misiuni de luptă.
În 1994, după o pauză de 50 de ani, armata română a reînceput seria misiunilor reale de luptă, prin participări alături de noii aliați în teatre de război din Africa ori Asia.
De atunci, peste 40.000 de militari români au fost implicați în asemenea misiuni, soldate cu sute de victime, morți și răniți.

Și totuși, România este singura țară care a refuzat să recunoască pînă de curînd existența așa numitului ”sindrom Vietnam”, al stresului post-traumatic.

În timp ce armata SUA raporta oficial un procent de peste 20% combatanți afectați de acest sindrom, cea română se lăuda – acesta e cuvîntul – cu zero procente.
Ironia sorții face ca primul soldat român mort în Irak să fi fost un sinucigaș pe fond de stres.

Ce este, totuși, stresul posttraumatic?
”Stresul posttraumatic (TSPT sau PTSD, în abrevierea de limbă engleză) este reacţia firească a creierului uman la o traumă profundă, o situaţie în care o persoană s-a simţit în pericol de moarte, depăşită, neajutorată. Cele mai frecvente simptome sunt coşmarurile, retrăirea traumei, porniri violente, izolarea, refuzul verbalizării traumei. Inhibată, trauma se agravează. Nediagnosticat şi netratat, stresul posttraumatic poate distruge vieţi, nu doar ale celui care prezintă tulburarea, ci şi ale celor dragi” relata, cu ani în urmă, siteul semperfidelis.ro.

Același site mai cita un înalt oficial militar: „Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic”, spunea col. psih. dr. Adrian Prisăcaru, şeful Laboratorului psihologic din cadrul Statului Major General (SMG). „Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri”, sublinia Prisăcaru.

„Oficial, nu există cazuri de tulburare de stres posttraumatic”, întărea, într-un interviu acordat „Gândul”, şi Maria-Magdalena Macarenco, psiholog militar, încadrat la UM01783 Murfatlar.

Puternică țară, România….Înainte de 1989 eram singurii din lume care nu aveam, oficial, SIDA, după revoluție gama s-a diversificat: acum nu mai avem multe altele.

Or, în absența oficială a unei probleme, avem automat și un vid legislativ în domeniu, cu toate consecințele de rigoare, începînd cu lipsa sprijinului și a compensațiilor pentru cei afectați.

Abia în 2014 s-a pritocit un proiect de lege menit să reglementeze situația militarilor cu afecțiuni psihice de pe urma misiunilor de luptă.

Pentru că realitatea e cu totul alta, din păcate: sindromul ”Vietnam” a făcut și face ravagii în rîndul militarilor români.
Presa a relatat la noi, de-a lungul anilor, în repetate rînduri, lucruri terifiante: soldaților cu probleme întorși din misiuni li se interzicea să vorbească public despre ele, sub amenințarea represaliilor, la fel și psihologilor care îi tratau, în țară sau chiar în teatrele de război.
În paralel, însă, cazuri de militari grav afectați de sindrom au fost ”scăpate” de specialiști psihologi militari în studii elaborate de-a lungul anilor, de circulație restrînsă, totuși.

Încă de acum 10 ani, dr. Aurelia Cana, reprezentantul Sectiei Psihologie militara a Statului Major General, susținea „traumele psihice de lupta sunt o urgenta, necesitand interventie de specialitate. Dintre toate traumele psihice de lupta, stresul posttraumatic este cea mai grava, necesitand interventie psihologica, psihiatrica de durata. Exista factori de risc aditionali stresului indus de lupta care se refera la caracteristici de personalitate si contextuale ce impun cunoasterea si monitorizarea lor.” Potrivit specialistului, in evaluarile de dupa misiune, la militarii romani repatriati din teatrele de operatii, adeseori, „am constatat tendinta de a ascunde sau a incerca sa evite relatarea unor manifestari, din teama de a nu fi considerati bolnavi psihic, sau din cauza unor sfaturi gresite ale sefilor, inca adepti ai modelului utopic al soldatului perfect, care nu poate fi atins de nici un factor stresor.” Doctorul Cana mai preciza intr-un studiu aparut in publicatia militara „Spirit Militar Modern” ca, „a nu recunoaste, a ascunde, a cosmetiza prezentarea unor manifestari destabilizatoare in planul functionarii psihice este o greseala care se soldeaza cu agravarea manifestarilor psihice destabilizatoare. Recunoasterea si semnalarea lor implica acordarea de sprijin psihologic sau, dupa caz, psihiatric calificat si remiterea lor cat mai rapida”.

Aceste poziții lucide erau imediat contracarate de cocoșismul mai-marilor Armatei:
„Militarii sunt pregătiţi să înfrunte orice obstacol. Orice misiune este dificilă într-un teatru de operaţiune. Războiul îşi cere tributul. Eu am venit cu ei din ultima misiune. Am stat de vorbă cu fiecare în parte şi le-am asigurat tot sprijinul. Au învăţat că trebuie să se descurce pe timp de pace, război şi criză. Sunt oameni puternici şi până acum nu am avut nici măcar un militar care să fi suferit un şoc posttraumatic“, declara pentru Adevărul, acum patru ani, Cătălin Jianu, locotenent-colonelul Batalionului 20 Infanterie.

Soldatul român – nimic nu îl înfrînge, nimic nu îl doboară!

Abia recent MApN a admis oficial existența a cîteva cazuri de stres posttraumatic.
În ianuarie anul acesta, ministerul decarta 7 cazuri dintr-un total de 40.000 de soldați(?!!)
(Jurnalul American de Psihiatrie raporta că, în anul 2006, militarii participanți la conflictele din Afganistan au suferit de stres posttraumatic în proporție de 30-50%.)

Din nefericire, asta s-a întîmplat abia după o nouă tragedie, cînd un fost combatant în Afganistan și-a ucis logodnica, la Titu, cu lovituri de cuțit, îngrozind întreaga țară.

Pe fondul noului scandal, ministrul apărării, Mihai Fifor, a anunțat public că se va construi, într-un viitor neprecizat, un centru de recuperare pentru militarii care revin din teatre de operaţii şi are în derulare un proiect cu armata canadiană pentru realizarea unui centru naţional de psihologie operaţională ce va fi implementat în acest an.

„Vreau să vă asigur că nu este un lucru pe care-l luăm în derâdere”, a declarat Fifor, într-o intervenţie la Antena 3. Și a mai subliniat că sindromul de stres post-traumatic este prea puţin studiat în România, motiv pentru care MApN a iniţiat un proiect comun cu armata Canadei, ce are experienţă în acest domeniu.

Fifor avea, pe fond, dreptate: cum să iei în rîdere un lucru care, oficial, aproape un sfert de secol nici nu a existat?

Desigur, poate cineva ar trebui să dea explicații de ce România s-a gîndit să ”studieze” problema ”sindromului Vietnam” abia după 24 de ani, în care 40.000 de soldați au fost trimiși pe front.

Cazul ignorării cu nesimțire a problemelor de sănătate de care ce ciocnesc sute și mii de soldați români arată, încă o dată, cît preț pune statul român pe cetățean.

Pe la spatele declarațiilor sforăitoare, pe la diverse summituri, ale președintelui țării și ale altor înalți oficiali privind marele rol jucat de eroica armată română în teatrele de război mondiale, mărșăluiește, mută, o trupă de ”expendables”, cum spun americanii.

Adică de ”dispensabili”, de români folosiți pe post de carne de tun, remarcați în general doar post-mortem, la înălțarea în grad, cînd mai-marii țării își șterg teatral cîte o lacrimă lîngă catafalc, în obiectivul televiziunilor.
Și de care, după misiune, nu îi mai pasă nimănui. (Bogdan Tiberiu Iacob)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

2 Comentarii

  1. Poate sunt cinic, dar, cand au facut toate demersurile (trafic de influenta, spaga) ca sa se „inroleze” mercenari in armata altora, poate ar fi trebuit sa vada si niste filme americane…Dincolo de asta, ramane nesimtirea staului roman, croit sa sature interesele altora in dauna propriului popor si festivismul bolnav, de care sunt atinse varfurile statului, in orice imprejurare, inmormantare, nunta, taiere de mot…Dupa defilarea jenanta a „elitei” psihologice romanesti, de dupa Colectiv, ati mai auzit ceva de actiunile brave si „dezinteresate” ale specialistilor, dispusi sa trateze de sindrom posttraumatic chiar si privitorii la TV, daca s-au inlacamat mai mult?! Atunci, in public, ne dadeau toate detaliile si efectele acestei boli si se ofereau sa consilieze, gratuit, tot poporul, acum, cand „Colectiv n-a existat”, au ramas niste tineri morti, plansi de familie, niste mutilati pe viata, care-si pierd treptat speranta in mai bine si niste tineri, multi, care nu prea stiu ce cauta in viata lor. Daca parintii au bani, sau ceva bun simt sa-i indrume spre terapie, bine, daca nu, nu…Eu am ajuns la concluzia ca mai daunatoare decat coruptia, in Romania ne omoara incompetenta si amatorismul, Si da, mai ales, ingamfarea de a fi tot miezul la orice. Poate, cineva, Sfantul Duh, ca sperante pamantesti nu prea mai sunt, sa restabileasca odata pentru totdeauna ca oamenii sunt oameni peste tot si sa ne vindecam de boala lui „la noi, nu se exista, ca romanul e tare!”. Pe modelul asta am ajuns sa avem totul la mana a espea si alimente si arme si democratie si oameni politici si servicii de informatii si justitie si abetrant, soldati, adica oameni…

  2. D-le „Mizantrop”, sunt intru-totul de acord cu dumneavoastra!Armata Romana a devenit o adunatura de mercenari , sinecuristi si pilosi, la fel ca Politia si Serviciile!M-am saturat sa ii tot vad pe toti „instelatii” cum se umfla in pene pe la paradele militare!Nu militarii de cariera au salvat patria, si nu ei au fost (macar proportional) cei care s-au sacrificat in primele randuri!Cei mai multi dintre adevaratii eroi au fost gradatii , ofiterii si soldatii veniti din civilie sa lupte pentru tara!Marii „patrioti” din armata pe viata (APV) au ordonat sa se traga in demostranti in Decembrie 1989!Oare chiar am uitat asta?!

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *