Se vorbeşte insistent, în ultima vreme, despre eliminarea domnului Călin Popescu Tăriceanu din funcţia de preşedinte al Senatului României. Asemenea semnale au fost lansate, atât din direcţia PSD, cât şi din direcţia PNL. Cu o singură diferenţă. PNL a făcut-o mult mai explicit. Mai pe faţă. Şi chiar prin vocea copreşedintelui acestui partid, Alina Gorghiu. Dar răspunsul la întrebarea cine îi vrea capul lui Tăriceanu nu este atât de simplu cum pare. Şi cu atât mai complicat este răspunsul la întrebarea de ce.
Pentru a încerca să soluţionăm aceste dileme, cred că trebuie să rezolvăm o ecuaţie. Pe cine reprezintă Călin Popescu Tăriceanu în Senatul României? Cum a ajuns acest lider politic să devină al doilea om în stat? Şi, mai ales, când? Ce a făcut el în această calitate? Care au fost principiile şi valorile pe care le-a susţinut? Cu cine s-a luptat? Ce duşmani are în acest moment? Cum a crescut partidul său, ALDE, şi pe cine ameninţă el?
Întrebărilor de mai sus li se pot adăuga multe altele. Iar răspunsul este pe măsura întrebărilor. Mai mult decât complicat. Răspunsul este complex. Care ar putea fi, totuşi, schema simplificată şi, recunoscut, rudimentară, al soluţionării acestor dileme?
Pe scurt, Călin Popescu Tăriceanu este un om politic, în general, inspirat, dar care a avut un moment profund neinspirat. Atunci când a părăsit Partidul Naţional Liberal pentru a se alia cu Victor Ponta. A făcut-o într-un dublu moment de răscruce. Când USL se rupea. Când PSD se transforma în adversarul PNL. Iar Tăriceanu era una dintre emblemele liberalilor. Şi, din nou, neinspirat, el a plecat cu puţin timp înainte de a putea redeveni, după demisia lui Crin Antonescu, preşedintele acestui partid. Şi chiar candidat prezidenţial. Auto-catapultarea sa în braţele lui Victor Ponta, aparent, l-a ajutat. Partidul său, care, în paranteză fie spus, l-a asociat ca pe o bomboană pe colivă pe Daniel Chiţoiu, principalul adversar până atunci a lui Tăriceanu, a început să facă rădăcini. Şi a continuat aproape exponenţial imediat după relativa disoluţie a UNPR. ALDE are vocaţia de a deveni, după parlamentarele din acest an, partidul balama. O poziţie cheie. Un aliat de care nu se poate lipsi niciunul dintre principalii protagonişti, PSD şi PNL, în condiţiile în care niciunul dintre cele două partide nu va putea dispune de o majoritate parlamentară pentru a guverna singur. În acest context, ALDE deranjează. Deranjează şi stânga, de unde colectează personalităţi şi voturi, deranjează şi dreapta, cu care, în definitiv, rivalizează şi se bate parţial pe acelaşi bazin electoral.
Mai mult decât atât. În calitatea sa de al doilea om în stat, utilizând din plin instrumentele oferite de funcţia de preşedinte al Senatului şi beneficiind de autoritatea pe care o are de vechi liberal, Călin Popescu Tăriceanu s-a profilat, mai ales, în ultimul an, în postura de adversar redutabil al “sistemului”. Sub drapelul luptei pentru democraţie şi drepturile omului, el a atacat, din ce în ce mai virulent, toate derapajele unor instituţii sau unor personaje care fac parte din acest “sistem”. Fireşte, şi din această perspectivă a deranjat.
Demonstraţia pe care am făcut-o mai sus este extrem de succintă. Ea merită şi va fi dezvoltată. Până una alta, însă, un fapt este cert. În acest moment, câteva “planete” se aşează în aşa fel încât îi devin potrivnice lui Tăriceanu. Dar îmi permit şi o prognoză. Călin Popescu Tăriceanu nu va putea fi mazilit. Nici de către PSD, care, de fapt, nu are un interes major în acest sens, nici de către PNL, care nu dispune de forţa necesară în Parlament. Cel mult, “sistemul”, care i-ar putea “fabrica” ceva. Dar contrafacerea ar fi prea evidentă. Şi periculoasă chiar pentru “sistem”. (Sorin Roșca Stănescu)