Și încă mult. Deși Guvernul Cioloș și-a propus să-i pună, într-un fel, capăt. Printr-o ordonanță de urgență. Care să îndrepte nenumăratele tâmpenii din Codul Penal și din Codul de Procedură Penală. Cele demonstrate, până în prezent, de Curtea Constituțională. Nu și cele care vor mai fi de demonstrat. Atât doar că ordonanța de urgență, care încearcă să pună cât de cât capăt crizei din Justiție, poate declanșa o criză politică.
Pe cât de simplă, pe atât de dramatică este istoria Codurilor. Sub regimul Băsescu, la îndemnul și cu binecuvântarea acestuia, Monica Macovei și Cătălin Predoiu, sub pretextul modernizării Justiției, au distrus, atât în materie penală, cât și în materie civilă, tot ce mai stătea în picioare. Tot printr-un fel de ordonanță de urgență. O lege trecută prin Parlament printr-o procedură în forță. Prin asumarea răspunderii. Fără dezbatere. A existat, ce-i drept, un simulacru de participare parlamentară, sub forma unei comisii speciale. La care au avut acces puțini parlamentari.
Și a ieșit ce se vede. Coduri de tip șvaițer. Patru coduri, ale căror articole sunt, rând pe rând, demontate de CCR. Și s-au tot adunat astfel găurile de șvaițer. Și nu s-a pus nimic în loc. Pentru a înțelege criza din Justiție și pentru a înțelege de ce această criză nu va putea fi soluționată de Guvernul Ciolos, va trebui, în prealabil, să răspundem la o întrebare simplă, și anume: de ce Parlamentul, din propria inițiativă sau dând curs unor inițiative legislative guvernamentale, nu a modificat legislația, în ritmul demontării acesteia din motive de neconstituționalitate?
Ce ar fi fost logic să se întâmple într-o României neîngenuncheată nici în fața propriilor prejudecăți și complexe și neîngenuncheată nici în fața partenerilor noștri euroatlantici? Fiecare articol declarat neconstituțional de către CCR, din indiferent care din cele patru Coduri, ar fi trebuit să fie transformat, pe loc, într-un proiect de act normativ de modificare a Codurilor, în acord cu soluțiile CCR. Acest proiect putea fi, teoretic, fie inițiativa Ministerului Justiției, indiferent cine a fost ministru între timp, fie inițiativa unor parlamentari. Cel de-al doilea mecanism prezentat mai sus, cel al inițiativei parlamentare, a fost boicotat de fel de fel de cozi de topor ale unor grupuri politice ilegitime. Sub acuzația, de cele mai multe ori falsă, că parlamentării vor să restrângă drepturile procurorilor și, ca atare, să restricționeze lupta anticorupție. De aceea, orice inițiativă de acest tip a fost nu numai boicotată, ci și aruncată în aer.
Dacă Parlamentul, care este cea mai democratică dintre structurile care alcătuiesc sistemele moderne în care funcționează statele, nu a mai avut posibilitatea de a-și exercita această prerogativă, care ține de esența instituției – sau nu avut capacitatea de a lupta pentru a și-o exercita –, atunci nu a mai rămas decât cealaltă soluție, și anume inițiativa guvernamentală.
Guvernul are dreptul constituțional de a iniția acte normative. În mod normal, într-un stat democratic, adică cu o democrație funcțională și nu doar declarată, guvernul promova proiecte de acte normative prin care, rând pe rând, punea în acord concluziile CCR cu articolele de lege penală sau civilă. Aceste proiecte de acte normative urmau să fie dezbătute de Parlament și apoi adoptate. Nici acest lucru nu a fost posibil într-o Românie cu o democrație eșuată. Pentru că, din nou, trompetele luptei anticorupție au lansat acuzații concertate, în sensul că parlamentarii vor modifica respectivele proiecte de legi tot în sensul boicotării luptei anticorupție. Această prezumție, acest proces de intenție și acest scenariu, transpuse în fapt, au dinamitat și acest tip de demers.
Și atunci ce a mai rămas? A rămas singura variantă care, teoretic și practic, ar mai putea funcționa, cea mai nedemocratică dintre soluțiile posibile. Sau cea mai puțin democratică. Și anume elaborarea unei ordonanțe de urgență care să tragă, după mult timp, linie și să îndrepte, în vrac, toate nenorocirile regimului Băsescu identificate, până în prezent, de Curtea Constituțională.
Fix ceea ce vrea să facă și nu poate Guvernul Cioloș. În primul rând, este vorba de un guvern de avarie. Care, pur și simplu, nu își poate propune sau, dacă își propune, nu își poate realiza obiective de anvergură, mai ales atunci când, în spatele acestora, există decizii esențialmente politice. Nenumăratele modificări care trebuiesc aduse Codurilor – în materie penală, vreo 50 – reprezintă un demers legislativ, dar și politic de o importantă majoră. Care este imposibil de făcut, în absența unui consens. Nu poate fi făcut nici prin ordonanță de urgență, care poate fi trântită în Parlament, și nici prin asumarea răspunderii, care și ea s-ar putea solda prin căderea guvernului. Oricum, prima variantă, cea pe care o forțează astăzi Executivul, este ea însăși neconstituțională. Pentru că nu pot fi modificate legi organice, mai ales legi de importanța Codurilor, prin ordonanță de urgență.
Singura soluție teoretică, pe care o are Guvernul Ciolos, de a forța lucrurile, în cele câteva luni de mandat pe care le mai are, este procedura asumării răspunderii. Adică o tentativă de a petici Codurile într-o manieră la fel de cretină cum a fost și procedura de adoptare a acestora. Ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va reclama peticirea peticului. Și tot așa.
De aceea, deși nici aceasta nu este o soluție corectă, eu cred că singurul compromis posibil până după alegerile parlamentare este ca lucrurile să rămână așa cum sunt. Adică într-o stare din ce în ce mai proastă. Criza din Justiție va continua, pentru a nu fi declanșată o criză politică. (Sorin Roșca Stănescu)