E un adevăr dureros, dar nu avem ce face: în România post-decembristă, legislația a fost călcată în asemenea hal în picioare încît legile ar trebui, probabil, concepute din start ca să reziste ”analizei” unor minți bolnave. Lucru, din păcate, imposibil.

Se spune că mai bine o lege proastă aplicată de un judecător bun, decît invers. La noi, avem legi, adesea proaste (dar nu mereu), aplicate, însă, nu de judecători slabi, ci de-a dreptul nebuni. Spunem judecător într-un sens mai larg decît cel de magistrat, mai exact orice persoană, inclusiv politician ori instituție, care intepretează o lege într-un fel sau altul.
O virgulă absentă într-un text de lege poate să răstoarne tot sensul cu fundul în sus, iar la Curtea Constituțională s-a ajuns la aberații precum verdicte în cazul unor legi de 5-4, ceea ce e inadmisibil, după cum am mai scris și în trecut.

De ceva vreme, auzim vorbindu-se despre o teză nouă: Traian Băsescu și-ar dori să fie suspendat la un moment dat, sau ar viza modificarea Constituției, doar pentru a candida pentru un nou mandat, invocîndu-se că cel actual, ultimul, ar deveni incomplet sau în afara prevederilor noii Constituții. Temerile sunt tot mai mari, dovadă că s-a ajuns să fie exprimate chiar public.
Deocamdată nu îl putem acuza pe președinte de ceea ce vorbește gura tîrgului, dar extrem de grav este că, la noi, pot avea loc, măcar, asemenea discuții. E semn rău, anume că românii s-au obișnuit cu abuzurile și interpetările discreționare.

O lege nu poate fi perfect scrisă, inatacabilă; sistemele legislative civilizate se bazează pe bunul simț al celor care le intepretează și pe cutume. Adică pe acele reguli nescrise, pe care nu îndrăznește, însă, nimeni să le calce, pentru că ar fi dezonorant. Țările foste dictaturi, însă, precum România, nu au reușit nici după 20 de ani să depășească tentanția jongleriilor absurde cu legile.

Vom oferi un mărunt exemplu, pentru că unii cititori nu cunosc, poate, acest aspect. În SUA, se știe că președinții nu pot deține mai mult de două mandate. Pînă în 1951, însă, acest lucru nu a fost prevăzut în legislație, deci orice președinte avea dreptul la oricîte candidaturi și mandate voia. A existat însă ceea ce se cheamă o cutumă, impusă de George Washington, primul președinte, care a refuzat să candideze pentru al treilea mandat, spunînd: e de ajuns. Zeci și zeci de președinți au respectat, ulterior, această regulă nescrisă, singura excepție fiind Theodore Roosevelt, care s-a încăpățînat să încerce și a treia oară, dar a fost aspru sancționat de americani, în 1912.

În SUA, nimeni nu ar fi conceput sa treacă peste cutuma ”George Washington”…

Unicul președinte american cu mai mult de două mandate – chiar patru – a fost Franklin D.Roosevelt, dar al doilea război mondial a justificat situația, iar America a înțeles. O singură excepție, deci, din 1789 pînă în 1944. 30 de președinți care au respectat legea nescrisă, și o singură tentație, și aceea pedepsită. Impresionant.

Totuși, după război, s-a luat decizia să se introducă și în lege limitarea mandatelor, astfel că în 1951 s-a ratificat, la inițiativa lui Harry S.Truman, al 22-lea amendament la Constituție, care limitează numărul de mandate.
Și dacă acest lucru nu s-ar fi întîmplat, e exclus, oricum, ca cineva să fi îndrăznit o a treia candidatură, într-o țară cu respectul legii și puternic ancorată în tradiții democratice.
În antiteză, Rusia lui Putin nu exclude revenirea actualului premier la șefia statului după două mandate la Kremlin, doar pentru că isteții lor au găsit, la fel ca ai noștri, diverse pete-n soare, adică precizarea că e vorba de o limită de două mandate consecutive, ceea ce înseamnă că pot fi oricîte, dar intercalate.
Din acest punct de vedere, nu ne-ar mira chiar deloc să auzim, peste ceva vreme, vreun deontolog cotrocenist care să susțină că Traian ar mai avea dreptul la un mandat doar pentru că în Monitorul Oficial în care a fost publicată actuala Constituție s-a tipărit o virgulă greșit. (Bogdan Tiberiu Iacob)