În noaptea de luni spre marți, ambasada României de la Kabul a fost grav afectată de un atentat terorist cu bombă, care a dus la moartea unui amgajat al ambasadei, la rănirea altuia și la scoaterea din uz a întregii clădiri. Ministrul de Externe a reacționat cu maximă înfierbîntare, ridicînd ștacheta pînă la cer în declarații date presei în care vorbea de tiruri cu bombe și lupte ca la Stalingrad, și cerînd funeralii naționale pentru cel decedat, care ar fi dat dovadă de un mare eroism. Replica prezidențială a venit sub forma unei declarații de cca.5 rînduri și nimic mai mult. Oare ce să-l fi speriat pe președinte?

Explozia de la Kabul ridică deja serioase semne de întrebare. De ce informația despre pagubele produse ambasadei noastre a venit aseară, după orele 19, cu o întîrziere de vreo 12 ore față de presa mondială, care relata încă de dimineață despre atentat și se știa precis numărul morților și al răniților?
Culmea e că inclusiv organe românești de presă dăduseră informația despre atentat ieri dimineață, la prima oră, dar fără relatări despre implicarea țării noastre.
Din moment ce personalul ambasadei care a scăpat cu viață fusese dus relativ rapid într-un loc sigur, e absolut exclus ca aceștia să nu fi informat imediat MAE, SIE șamd.
Care dintre autoritățile statului și, mai ales de ce, a ținut știrea dosită pînă spre seară?

Și de ce Ramona Mănescu, ministrul de Externe, a făcut pe înserat turul televiziunilor cu informații false ori mult exagerate, inclusiv cea potrivit căreia ținta vizată a fost ambasada României?
De fapt, zona Green Village găzduiește ambasade precum cea a SUA, a Marii Britanii și sedii ale unor importante organisme internaționale, iar atentatul a avut loc exact cînd se discuta la Kabul despre retragerea trupelor americane din Afganistan, deci e limpede că România a fost pagubă colaterală.

Li s-a mai transmis românilor că românul ucis e un diplomat; e o ușoară exagerare, de fapt e vorba de un membru al unei structuri de securitate create acum vreun deceniu și jumătate, sub pălăria MAE, e adevărat, dar ai cărei membri provin de la SRI, SRI, SPP și de la armată. Statutul de diplomat e mult spus.
Foarte interesant e faptul că nici pînă acum nu se știe numele eroului de la Kabul; de ce, atît timp cît nu se punea problema de operațiuni conspirate și cît omul e, din păcate, mort, deci nu e clar de acoperire i-ar mai putea fi stricată?

Cît despre funeraliile naționale reclamate aseară de Ramona Mănescu, a zbîrcit-o și aici sever. Nu știm pînă acum, concret, modul în care s-a stins angajatul ambasadei, ce fapte de eroism a făcut, concret; în plus, ar însemna ca fiecare soldat român ucis în misiuni externe, ori chiar fiecare polițist care cade la datorie să beneficieze, în viitor, de același tratament.
Decorarea post-mortem, avansarea în grad dacă e cazul, onorurile militare sunt absolut firești.
De aici pînă la funeralii naționale e cale mult prea lungă.
De altfel, legislația română, foarte săracă la acest capitol, prevede doar funeralii de stat pentru foști conducători ai țării și funeralii cu onoruri militare pentru foști președinți ai parlamentului și foști premieri. Alt gen de funeralii nu există.
Cît despre un eventual doliu național, acesta a fost declarat individual, după revoluție, în cazul unor cetățeni români, doar pentru Patriarhul Teoctist, pentru Regele Mihai și pentru Regina Ana, restul fiind pentru tragedii colective ori cetățeni străini.

La polul opus exaltării Ramonei Mănescu s-a plasat, însă, președintele Klaus Iohannis.

România, din fericire, are un istoric foarte arid în materie de atentate teroriste, iar ultimul asemenea act mai serios a avut loc în 1920, cînd anrahiștii au detonat o bombă în clădirea Senatului, ucigînd un ministru, doi senatori, și rănind președintele Senatului.
Tocmai de aceea, ar fi fost de așteptat ca Iohannis să anunțe de urgență convocarea CSAT pentru analizarea situației și a eventualelor măsuri care se impun.
La loc de cinste ar fi trebuit să se afle un răspuns la întrebarea: de ce are nevoie România de ambasadă în Afganistan, mai ales că cei de la Kabul nu au așa ceva la noi? Singura întîlnire din istorie a unui președinte român cu cel afgan a fost cînd Băsescu a inspectat trupele noastre, în 2005 și a profitat de ocazie. Relațiile comerciale sunt practic nule.
Ar fi un subiect, bunăoară, dacă nu e cazul să renunțăm la o ambasadă complet inutilă (nici nu avem ambasador), într-o zonă de mare risc.

Iohannis nu a anunțat convocarea CSAT după atentatul de la Kabul. Nu a vorbit de nicio măsură, de vreun fel.
A anunțat doar condoleanțe familiei celui decedat, decorarea lui cu ”Steaua României” și urări de însănătoșire celui rănit. Nu s-a pronunțat vreun nume. Nu s-a furnizat nicio altă informație despre noaptea de teroare de la Kabul.
După care, președintele a trecut la cazul Caracal, despre care a vorbit pe larg. (E drept, casa lui Dincă arată mai rău după anchetă decît ambasada de la Kabul după atentat)

De ce a expediat atît de sec și prompt președintele României cazul atentatului terorist de la Kabul care a însîngerat țara?
S-a temut cumva că agitarea poveștii ar induce românilor anumite întrebări neprincipiale vizavi de prețul plătit pentru parteneriatele strategice într-un moment cînd candidatul Iohannis nu știe cum să facă mai frumos sluj în fața aliaților?

Să fim bine înțeleși, nu spunem că marile alianțe militare nu costă scump.

Spunem că, tocmai pentru a nu periclita alianțele noastre, evenimente dramatice de acest gen reclamă un discurs mult mai profund, mai echilibrat și mai înțelept, venit de la nivel înalt, pentru a nu risca sădirea semințelor îndoielii în percepția populară față de respectivele angajamente transatlantice.

O misiune mult prea dificilă și obositoare, se pare, pentru președintele Klaus Iohannis. Care, încă o dată, nu vede pădurea din cauza copacilor. Cum nu a văzut nici marinarul leșinat la Ziua Marinei. (Bogdan Tiberiu Iacob)