De Gaulle, despre marea eroare a Israel în 1967: ”Popor războinic și decis să se extindă cît mai mult!”
8 comentarii / 3825 vizualizări / 19 octombrie 2023
În noiembrie 1967, la cîteva luni după războiul de 6 zile prin care Israel își extinsese teritoriul în dauna Siriei și a Egiptului, președintele Franței, Charles de Gaulle, a ținut o conferință de presă istorică, azi considerată un moment de referință, în care a avertizat că poporul evreu făcuse o mare eroare, care va avea consecințe majore în timp. Vă prezentăm mai jos spusele de mare vizionar ale generalului despre surpriza neplăcută făcută comunității internaționale de Israel în acel an, prin extinderea teritoriului după războiul de șase zile.
”Înființarea unui centru sionist în Palestina între cele două războaie mondiale, pentru a ne întoarce în timp, și apoi înființarea statului Israel după cel de-al doilea război mondial, au creat, la acea vreme, mai multe preocupări. Într-adevăr, se punea întrebarea, chiar și printre mulți evrei, dacă stabilirea acestei comunități pe pământuri dobândite în condiții mai mult sau mai puțin justificabile și în mijlocul popoarelor arabe ostile nu ar duce la conflicte nesfârșite și nesfârșite. Unii chiar se temeau că evreii, care până atunci erau răspândiți și care au rămas așa cum au fost întotdeauna, adică un popor ales, siguri pe ei și dominatori, ar putea, odată adunați în locurile gloriei lor antice, să-și schimbe aspirațiile pline de emoție pe care le aveau de 19 secole: „anul viitor la Ierusalim”.
Cu toate pozițiile pro sau contra pe care le-au stârnit, sau mai bine zis, pe care le-au provocat în anumite țări în anumite momente, s-a acumulat un capital considerabil de interes și chiar de simpatie în favoarea lor, mai ales, trebuie să spun, în lumea creștină. Un capital care a fost alimentat de amintirea imensă a Vechiului Testament, hrănită din toate resursele unei liturghii magnifice, menținută de compasiunea pe care o inspira dăinuirea lor străveche și pe care legenda evreului rătăcitor a romanțat-o, la noi, sporită de persecuțiile oribile pe care le-au suferit în timpul celui de-al doilea război mondial și crescută odată cu redobândirea unei patrii, datorită muncii lor constructive și curajului soldaților lor. De aceea, pe lângă susținerea financiară, influența și propaganda semnificativă pe care o primeau israelienii de la cercurile evreiești din America și Europa, multe țări, inclusiv Franța, priveau cu satisfacție înființarea statului lor pe teritoriul recunoscut de marile puteri, cu dorința că aceștia să reușească, folosind un pic de modestie, să aibă o relație pașnică cu vecinii lor. Trebuie să spunem că aceste aspecte s-au schimbat puțin după 1956.
În urma expediției franco-britanice din Suez, am văzut cum apărea un stat Israel hotărât și războinic, gata să se extindă. Mai apoi, acțiunea de a-și dubla populația prin imigrare sugera că teritoriul pe care îl obținuse nu i-ar fi fost suficient pentru mult timp și că ar fi fost înclinat să profite de orice ocazie pentru a-l extinde. De aceea, a cincea republică s-a distanțat de Israel față de legăturile speciale și strânse pe care regimul precedent le avusese cu acest stat și, dimpotrivă, a încurajat relaxarea relațiilor cu Orientul Mijlociu. Desigur, mențineam relații cordiale cu guvernul israelian și îi furnizam armament pentru potențialele sale nevoi de apărare, dar, în același timp, îi ofeream sfaturi de moderare.
Mai ales în ceea ce privește disputele referitoare la apele Iordanului și la ciocnirile periodice dintre forțele de ambele părți. În cele din urmă, nu am aprobat instalarea lor într-un cartier din Ierusalim pe care îl ocupase, și am menținut ambasada noastră la Tel Aviv. Pe de altă parte, după încheierea colonizării algeriene, am reluat cu popoarele arabe din Orient aceeași politică de prietenie și cooperare care fusese timp de secole politica Franței în această parte a lumii și care, din motive raționale și sentimentale, trebuie să fie astăzi una dintre bazele politicii noastre externe. Bineînțeles, nu am ezitat să informăm arabii că, pentru noi, statul Israel este o realitate, și nu admitem că trebuie să distrus. Prin urmare, în ansamblu, ar fi putut fi de imaginat că într-o zi țara noastră ar fi putut ajuta direct la realizarea unei păci reale, garantate, în Orient, cu condiția ca nicio nouă dramă să nu vină să o distrugă. Din păcate, drama a venit, a fost pregătită de o tensiune gravă și constantă rezultată din soarta scandaloasă a refugiaților în Iordania, precum și din amenințarea de distrugere propagată împotriva Israelului.
La 22 mai, incidentul de la Aqaba, regretabil creat de Egipt, a oferit un pretext celor care căutau confruntarea. Pentru a evita ostilitățile, Franța a propus încă din 24 mai celorlalte trei mari puteri să interzică fiecăreia dintre cele două părți să declanșeze lupta.
La 2 iunie, guvernul francez a declarat oficial că, în caz de nevoie, ar condamna oricare parte care ar declanșa prima acțiuni militare. Și acest lucru l-a repetat în mod clar tuturor statelor implicate. Am comunicat același lucru și personal pe 24 mai dlui Eban, ministrul afacerilor externe al Israelului pe care l-am întâlnit la Paris. I-am spus cam așa: „Dacă Israelul este atacat, nu vom permite distrugerea lui, dar dacă atacă, vom condamna inițiativa voastră. Desigur, în ciuda inferiorității numerice a populației voastre, dat fiind că sunteți mult mai bine organizați, mult mai uniți și mult mai bine înarmați decât arabii, nu am nicio îndoială că, în caz de necesitate, veți obține succese militare.
Dar apoi vă veți regăsi angajați pe teren și, din punct de vedere internațional, într-o situație tot mai dificilă, cu atât mai mult cu cît războiul din Orient nu poate să nu creeze o tensiune regretabilă la nivel mondial și să aibă consecințe foarte nefericite pentru multe țări. Prin urmare, vouă, deveniți cuceritori, vom începe treptat să vă punem în cîrcă neajunsurile. Știm că vocea Franței nu a fost ascultată, deoarece Israelul a atacat și a cucerit, în șase zile de luptă, obiectivele pe care dorea să le atingă. Acum el organizează o ocupație pe teritoriile pe care le-a cucerit, ceea ce nu poate să nu implice opresiune, represiune, expulzare dacă se manifestă rezistență împotriva sa, pe care o califică la rândul său drept terorism. Este adevărat că cei doi beligeranți respectă momentan, într-o măsură mai mult sau mai puțin precară și neregulată, încetarea focului impusă de ONU. Dar este evident că acest conflict e doar suspendat și nu poate avea o soluționare decât prin intermediul comunității internaționale.
Dar pentru ca o soluție să fie găsită, cu excepția cazului în care Națiunile Unite își vor anula propria lor decizie 9din 1948 n.n.), soluția trebuie să se bazeze pe retrocedarea teritoriilor dobândite cu forța, încetarea oricăror ostilități și recunoașterea fiecărui stat implicat de către toți ceilalți. După aceea, prin decizii ale ONU, cu prezența și garanția forței lor, ar fi, probabil, posibil să se stabilească în detaliu granițele, condițiile de viață și de securitate de ambele părți, soarta refugiaților și a minorităților, precum și regulile de navigație liberă pentru toți în Golful Aqaba și în Canalul Suez. Asta ar fi necesar și, după cum susținea Franța, ar trebui și un statut internațional pentru Ierusalim.
-cine le-a dat reactoru nuclear de la Dimona?
-impreuna cu cine au dezvoltat arme termo-nucleare in Polinezia Franceza
in sute de teste?
(de Gol era un fel de Biden)
Franta a facut 193 de detonari nucleare -teste- in Polinezia,
prea multe pentru un lindic,uite suspectul de servici:
-zilele in care au produs detonarile RESPECTA periodiitatea celor 59 de zile;
dupa cum putea explica si solomon marcus
59 e un numar PRIM, periodicitatea aia nu iese dupa cum alegi tu sa numeri zilele intre 2 explozii
consecutive sau nu.
Armata Izrealului e supusa pe motive religioase diverselor restrictii aberante
asa ca rabinii au gasit formula,
se foloseste un calendar bazat pe….perioada de 59 de zile.
Armele alea-bombe cu hidrogen- sint probabil cele la evoluate la categoria lor:
800kt si 200 de kile greutate, mici si pizdoase.
Maxtor, dacă îl compari pe De Gaulle cu robinette ești într-o mare eroare.
bine:
de Gol era un fel de Trump!
Desigur ca serviciile secrete franceze au stiut inca din 1948 despre intalnirea ISTORICA a 11 capi ai miscarii sioniste si a mai multi militari, care au pus la punct PLANUL D ( Dalet) DE EPURARE ETNICA a palestinienilor. Planul stabilea lista precisa a localitatilor care trebuiau distruse ( circa 500 de sate si 11 orase), cantitatea de populatie care trebuia dislocata, precum si metodele utilizate: incendierea, plantarea de mine, asediul etc. Acest plan a dus la „Naqba”= „Catastrofa”, adica distrugerea statului palestinian si transformarea populatiei sale in refugiati permanenti. Daca dupa 20 de ani De Gaulle considera aceasta actiune drept o „eroare” si vorbeste cu menajamente despre o crima, aceasta arata cam care este MORALITATEA OMULUI POLITIC FRANCEZ si cam cat de duplicitara a fost si este Franta in politica sa externa.
[…] ”Înființarea unui centru sionist în Palestina între cele două războaie mondiale, pentru a ne întoarce în timp, și apoi înființarea statului Israel după cel de-al doilea război mondial, au creat, la acea vreme, mai multe preocupări. Într-adevăr, se punea întrebarea, chiar și printre mulți evrei, dacă stabilirea acestei comunități pe pământuri dobândite în condiții mai mult sau mai puțin justificabile și în mijlocul popoarelor arabe ostile nu ar duce la conflicte nesfârșite și nesfârșite. Unii chiar se temeau că evreii, care până atunci erau răspândiți și care au rămas așa cum au fost întotdeauna, adică un popor ales, siguri pe ei și dominatori, ar putea, odată adunați în locurile gloriei lor antice, să-și schimbe aspirațiile pline de emoție pe care le aveau de 19 secole: „anul viitor la Ierusalim”. Cu toate pozițiile pro sau contra pe care le-au stârnit, sau mai bine zis, pe care le-au provocat în anumite țări în anumite momente, s-a acumulat un capital considerabil de interes și chiar de simpatie în favoarea lor, mai ales, trebuie să spun, în lumea creștină. Un capital care a fost alimentat de amintirea imensă a Vechiului Testament, hrănită din toate resursele unei liturghii magnifice, menținută de compasiunea pe care o inspira dăinuirea lor străveche și pe care legenda evreului rătăcitor a romanțat-o, la noi, sporită de persecuțiile oribile pe care le-au suferit în timpul celui de-al doilea război mondial și crescută odată cu redobândirea unei patrii, datorită muncii lor constructive și curajului soldaților lor. De aceea, pe lângă susținerea financiară, influența și propaganda semnificativă pe care o primeau israelienii de la cercurile evreiești din America și Europa, multe țări, inclusiv Franța, priveau cu satisfacție înființarea statului lor pe teritoriul recunoscut de marile puteri, cu dorința că aceștia să reușească, folosind un pic de modestie, să aibă o relație pașnică cu vecinii lor. Trebuie să spunem că aceste aspecte s-au schimbat puțin după 1956. În urma expediției franco-britanice din Suez, am văzut cum apărea un stat Israel hotărât și războinic, gata să se extindă. Mai apoi, acțiunea de a-și dubla populația prin imigrare sugera că teritoriul pe care îl obținuse nu i-ar fi fost suficient pentru mult timp și că ar fi fost înclinat să profite de orice ocazie pentru a-l extinde. De aceea, a cincea republică s-a distanțat de Israel față de legăturile speciale și strânse pe care regimul precedent le avusese cu acest stat și, dimpotrivă, a încurajat relaxarea relațiilor cu Orientul Mijlociu. Desigur, mențineam relații cordiale cu guvernul israelian și îi furnizam armament pentru potențialele sale nevoi de apărare, dar, în același timp, îi ofeream sfaturi de moderare. Mai ales în ceea ce privește disputele referitoare la apele Iordanului și la ciocnirile periodice dintre forțele de ambele părți. În cele din urmă, nu am aprobat instalarea lor într-un cartier din Ierusalim pe care îl ocupase, și am menținut ambasada noastră la Tel Aviv. Pe de altă parte, după încheierea colonizării algeriene, am reluat cu popoarele arabe din Orient aceeași politică de prietenie și cooperare care fusese timp de secole politica Franței în această parte a lumii și care, din motive raționale și sentimentale, trebuie să fie astăzi una dintre bazele politicii noastre externe. Bineînțeles, nu am ezitat să informăm arabii că, pentru noi, statul Israel este o realitate, și nu admitem că trebuie să distrus. Prin urmare, în ansamblu, ar fi putut fi de imaginat că într-o zi țara noastră ar fi putut ajuta direct la realizarea unei păci reale, garantate, în Orient, cu condiția ca nicio nouă dramă să nu vină să o distrugă. Din păcate, drama a venit, a fost pregătită de o tensiune gravă și constantă rezultată din soarta scandaloasă a refugiaților în Iordania, precum și din amenințarea de distrugere propagată împotriva Israelului. La 22 mai, incidentul de la Aqaba, regretabil creat de Egipt, a oferit un pretext celor care căutau confruntarea. Pentru a evita ostilitățile, Franța a propus încă din 24 mai celorlalte trei mari puteri să interzică fiecăreia dintre cele două părți să declanșeze lupta. La 2 iunie, guvernul francez a declarat oficial că, în caz de nevoie, ar condamna oricare parte care ar declanșa prima acțiuni militare. Și acest lucru l-a repetat în mod clar tuturor statelor implicate. Am comunicat același lucru și personal pe 24 mai dlui Eban, ministrul afacerilor externe al Israelului pe care l-am întâlnit la Paris. I-am spus cam așa: „Dacă Israelul este atacat, nu vom permite distrugerea lui, dar dacă atacă, vom condamna inițiativa voastră. Desigur, în ciuda inferiorității numerice a populației voastre, dat fiind că sunteți mult mai bine organizați, mult mai uniți și mult mai bine înarmați decât arabii, nu am nicio îndoială că, în caz de necesitate, veți obține succese militare. Dar apoi vă veți regăsi angajați pe teren și, din punct de vedere internațional, într-o situație tot mai dificilă, cu atât mai mult cu cît războiul din Orient nu poate să nu creeze o tensiune regretabilă la nivel mondial și să aibă consecințe foarte nefericite pentru multe țări. Prin urmare, vouă, deveniți cuceritori, vom începe treptat să vă punem în cîrcă neajunsurile. Știm că vocea Franței nu a fost ascultată, deoarece Israelul a atacat și a cucerit, în șase zile de luptă, obiectivele pe care dorea să le atingă. Acum el organizează o ocupație pe teritoriile pe care le-a cucerit, ceea ce nu poate să nu implice opresiune, represiune, expulzare dacă se manifestă rezistență împotriva sa, pe care o califică la rândul său drept terorism. Este adevărat că cei doi beligeranți respectă momentan, într-o măsură mai mult sau mai puțin precară și neregulată, încetarea focului impusă de ONU. Dar este evident că acest conflict e doar suspendat și nu poate avea o soluționare decât prin intermediul comunității internaționale. Dar pentru ca o soluție să fie găsită, cu excepția cazului în care Națiunile Unite își vor anula propria lor decizie 9din 1948 n.n.), soluția trebuie să se bazeze pe retrocedarea teritoriilor dobândite cu forța, încetarea oricăror ostilități și recunoașterea fiecărui stat implicat de către toți ceilalți. După aceea, prin decizii ale ONU, cu prezența și garanția forței lor, ar fi, probabil, posibil să se stabilească în detaliu granițele, condițiile de viață și de securitate de ambele părți, soarta refugiaților și a minorităților, precum și regulile de navigație liberă pentru toți în Golful Aqaba și în Canalul Suez. Asta ar fi necesar și, după cum susținea Franța, ar trebui și un statut internațional pentru Ierusalim. Pentru ca o astfel de soluție să poată fi pusă în aplicare, este evident că trebuie acordul marilor puteri, care ar implica automat acordul ONU. Și dacă un astfel de acord ar deveni realitate, Franța ar fi pregătită să ofere sprijinul său politic, economic și militar pentru ca el să fie cu adevărat aplicat. Cu toate acestea, nu este clar cum ar putea să apară un astfel de acord atâta timp cât una dintre cele patru mari puteri nu s-a retras încă din conflictul odios pe care îl are în altă parte (războiul din Vietnam al SUA n.n.). Deoarece totul este interconectat în lumea de astăzi. Fără tragedia din Vietnam, conflictul dintre Israel și statele arabe nu ar fi ajuns la forma actuală. Și dacă Asia de Sud-Est ar vedea revenirea păcii, Orientul ar putea repede să facă același lucru, în urma relaxării generale care ar urma unui astfel de eveniment”. ‘’ (Traducere și adaptare B.T.I.) https://inpolitics.ro/de-gaulle-despre-marea-eroare-a-israel-in-1967-popor-razboinic-si-decis-sa-se-… […]
exact ce spune otilia1956:
ZERO MORALITATE,vid total,doar gandire de curva ahtiata,
de satrap.la urma urmei a ajuns Colombey-les-Deux-Mosquées,
gura pacatosului.
Unde ne sunt Ëpigonii”vorba poetului? De Gaulle o personalitate ce apare la 100 de ani,a fost singurul sef de stat care a reantregit patria in al 2-lea razboi mondial si care a incercat sa puna piciorul in prag in relatia Europei cu SUA. Priviti la cine conduce Europa de astazi ,niste muhaiele fara coloana vertebrala,slugi care se intrec unii pe altii sa pupe-n cur pe americani .Öptimist „vorbind”????? doar un razboi nuclear va potoli degringolada mondiala in care se afla umanitatea. Vom muri si vom vedea ,cum a zis evreul intr-un banc.