Plagiatul șefei DNA are efecte neașteptate, între altele el scoțînd la lumină agenții de influență din mass-media românească care s-au repezit să-i acopere faptele, sub diverse motivații, scriu analiștii de la Deutsche Welle.

”Mult mai interesant decât subiectul în sine al plagiatului a devenit modul în care o întreagă rețea acoperitoare a fost activată pentru a înăbuși scandalul care atinge punctele cheie ale puterii politice” scrie DW.

”Plagiatul Laurei Codruța Kövesi este o prețioasă hârtie de turnesol. Căci a fost destul ca subiectul să fie deschis pentru ca figurile publice și ziariștii sau bloggerii cu ștaif să se coloreze puternic în chipuri specifice. Astăzi avem pur și simplu la dispoziție o hartă precisă a agenților de influență, a naivilor, a captivilor sau a demnitarilor care au motive de îngrijorare. Se înțelege că stau bine delimitați și aceia care au de profitat de pe urma acestui scandal și care l-au stimulat copios, dar în privința lor nimeni nu a avut niciodată vreo îndoială. Ei se oferă de la sine, apar la televiziune, dau declarații la Parchet și nu se pune problema unei ”deconspirări”.

Pe când ceilalți, realmente, și-au dat în vileag vulnerabilitatea. Nu vom cita pe nimeni anume căci este suficient să observăm care este modul lor de operare. Faptul cu totul strident și care nu lasă loc la nicio îndoială este că nu au cerut dovezi. Nici unul dintre cei pe care i-am desemnat categorial mai sus nu a cerut să vadă o probă, să o cerceteze cu ochii săi și să decidă în cunoștință de cauză. Dar cum e cu putință ca cineva să nu fie preocupat de singurul lucru care contează? Adică de fapte, de probe de argumentație? Cum poți decide mai înainte de o minimă examinare critică? În fine nimeni nu a cerut ca teza să fie examinată de CNATDCU și nu i-a pretins acuzatei să declanșeze ea însăși procesul de verificare. Acest dezinteres față de dovezi, față de adevărul faptelor, este primul indiciu că ne aflăm în fața unei acțiuni de pură propagandă acoperitoare. Sau, dacă vreți, că asistăm la o acțiune bine coordonată de ”public relations”.

A doua mișcare a fost, aparent, mai subtilă, căci actorii pe care îi avem în vedere au sugerat că, eventual, probele i-ar interesa, dar că, din păcate, ele nu ar fi de găsit. Nimeni nu le-ar fi văzut, ceea ce înseamnă că sunt pure invenții. Probele există însă, au fost publicate, au circulat și circulă încă pe internet și se găsesc de fapt la dispoziția oricui, dar e necesar pentru asta să faci un minim efort personal. Noi înșine am scris despre aceste dovezi ale plagiatului, dar nu le-am putut prezenta pentru că nu am avut spațiu și le-am indicat doar prin câteva link-uri dezactivate, așa cum ne impune regula casei. Or, cei la care ne referim s-au bazat pe faptul că majoritatea cititorilor nu au, firește, timp și nici motivația să facă investigații personale.

În orice caz, profitând de circulația relativ limitată a materialului probator, președintele Klaus Iohannis a vorbit la rândul său, cu un aer de seninătate distrată, de absența probelor. Conduita sa a fost dezamăgitoare. În prima zi a declarat că subiectul i se pare lipsit de interes, a doua zi s-a răsucit cu 180% de grade și a cerut (la deschiderea anului universitar la Timișoara) ca acuzațiile de plagiat (pe care nu le-a individualizat) să fie examinate și să se dea un verdict lămuritor în cel mai scurt timp. El s-a adresat ministrului Educației, aflat de față, dar nu a fost clar în ce fel ar fi putut acesta să intervină. Mai mult, Președintele părea dezinteresat de comisia care ar examina teza incriminată, ceea ce a dat de înțeles că nu s-ar referi nepărat la CNATDCU. În ziua următoare apărea știrea că Universitatea din Timișoara ar examina teza procuroarei șefe a DNA, dar apoi nu s-a mai auzit nimic. În fine, în cursul celei de-a treia declarații de presă, președintele Iohannis a revenit, surprinzător, la seninătatea distrată din prima zi, spunând iarăși că nu există dovezi și că nu are motive de neliniște. În realitate mișcarea aceasta derutantă nu poate decât să sugereze nesiguranța președintelui și să provoace suspiciuni.

Revenind la cei angajați în dezbaterea publică, ziariști sau neziariști, observăm a treia mișcare tipică unei acțiuni de propagandă: discreditarea, prin tot felul de insinuări calomnioase, a celor care ar susține sau ar evoca măcar varianta plagiatului. Exact la fel se petreceau lucrurile când Traian Băsescu se afla în miezul puterii politice. Cei care criticau cu argumente valide metodele și conduita președintelui Băsescu erau supuși unei insistente campanii de discreditare.

Și să nu uităm punctul forte al acestei acțiuni de PR care se adresează, de astă dată, celor mai inteligenți cititori: acuzația de plagiat ar putea fi adevărată, (se consimte, iată!) dar ea servește ”forțelor întunecate”, care doresc stoparea acțiunii anticorupție. E un argument care după toate aparențele a prins destul de bine, căci se bazează pe o subtilă flaterie: ”noi oamenii inteligenți și morali înțelegem că, uneori, binele acționează sub aparența răului!” Iar consecința ar fi că numai proștii s-ar însărcina să deconspire răul la tot pasul.

Afirmația aceasta a binelui camuflat e teoretic seducătoare, dar nu e recomandabilă în politica imediată dintr-un motiv foarte simplu: ea poate justifica orice, fără limite. Ea deschide un drum larg arbitrariului”. (Mai mult aici)