Se precipită evenimentele în politică pe sfîrșit de an și nu întîmplător: marile combinații nu se fac în prag de alegeri. În prim plan, Traian Băsescu, președintele care, la o analiză atentă, dă semne că e de-a dreptul speriat de anumite scenarii, care i-ar putea crea mari probleme în viitorul mediu și îndepărtat. De aici și manevre aiuritoare, precum diversiunea ”Înalta trădare”, derulată în ultimele zile.

Ridicînd puțin capul din mulțime, începe să se contureze o anume situație politică, una care nu prea convine actualului președinte.
Să o luăm metodic.
În USL e fierbere mare, dar nu se întîmplă nimic. Partenerii se înțeapă, dar căsnicia continuă să reziste. Poate chiar mai bine decît acum cîteva săptămîni, cînd ruptura părea clar inevitabilă. Ce se întîmplă, oare?
Nu e greu de răspuns: analizele la rece arată că PSD, deși nu concepe să nu dea președintele, nu are șanse pe cont propriu. Cu doar 35% în sondaje, presupunînd că le păstrează în următorul an – lucru greu de crezut – înseamnă că ”ceilalți”, indiferent care ar fi, vor avea restul de 65%, adică victoria în turul doi. Și dacă mai echilibrăm procentele, PSD tot pierde. Social-democrații au rămas, ca niciodată, singuri pe stînga, deci nu prea mai au de unde lua voturi în mod natural. Dus e PRM, duse sunt și alte partide care dădeau voturi, tradițional, candidatului PSD în turul doi. Nici partidul lui DD nu mai poate fi luat în calcul, a avut doar un glonț de prostit publicul și l-a tras anul trecut. Dreapta, în schimb, numără PNL, PDL, UDMR, Mișcarea Populară, Forța Civică, PNȚCD și, în general, cam tot ce mai mișcă în politica ultimilor ani. Grupuri mici, dar numeroase, care se pot fie lipi, fie alia în cadrul unei noi CDR. Să ne amintim că în 1996, alegerile au fost cîștigate de un conglomerat de vreo douăzeci de partide, partidulețe, sindicate, asociații, fundații etc.

Concluzia e că PSD are nevoie disperată de două manevre: 1) să țină PNL aproape cu orice preț pînă la prezidențiale și 2) să reușească o negociere nebunească, în urma căreia liberalii să cedeze candidatura la Cotroceni, dar, foarte probabil, și postul de premier. Nu e lesne, dar nici imposibil nu e să se găsească o compensație corespunzătoare(mai mulți miniștri în guvern decît PSD etc), mai ales dacă luăm în calcul ținuta morală a liberalilor, cu ghilimele de rigoare.

Îndeplinirea punctului doi ar garanta și punctul unu, iar USL ar dăinui și ar ataca ambele alegeri cu prima șansă. Și sunt semne, în ultima vreme, că se lucrează intens la această strategie.

Pentru Băsescu și actuala opoziție, ar fi, însă, scenariul groazei.
Pînă în 2019-2020, pe scena politică ar mai conta doar liberalii și social-democrații, pentru că premierul din 2016 ar fi desemnat tot de viitorul președinte.
Fostul partid al lui Băsescu, PDL, foștii miniștri, președintele însuși și toată echipa sa ar rămîne în aer, în afara oricăror jocuri politice, expuși inclusiv plății unor polițe.

Ce e de făcut?
Crucial pentru Băsescu este, în acest moment, scindarea turmei de la putere. Pînă mai ieri, îl mîngîia pe cap pe Ponta, doar-doar l-o face să se debaraseze de aliați; nu a mers, deci se schimbă strategia.
Acum, PNL trebuie desprins de la putere cu momeala coagulării întregii drepte în spatele lui Crin Antonescu, dat ca sigur viitor președinte.

De aici mîngîierea pe cap a celuilalt lider al USL, în ultima vreme, de către Cotroceni, inclusiv aseară, cînd președintele a dat asigurări că Antonescu nu a fost implicat în scenariul punerii sale sub acuzația de înaltă trădare. Adică fonfleul lansat zilele trecute de presa cotrocenistă și confirmat scrîșnit la B1TV de către șeful statului, care a uitat doar micul amănunt că respectiva infracțiune nu există în legislația românească, deci ”complotiștii” Ponta-Voiculescu-Radu Stroe-SRS nu aveau obiectul muncii.

Așa cum spuneam, președintele nici măcar nu minte cînd susține că în spatele unui candidat de dreapta s-ar putea aduna toate partidulețele de rigoare, în alegeri, asigurîndu-i victoria, ceea ce ar însemna că Antonescu efectiv are prima șansă.

Asta, desigur, cu o singură ”măruntă” condiție: aceea ca, după separarea de PSD și înregimentarea alături de grupul de dreapta, Crin să și rămînă candidat unic.

Istoria recentă a arătat de prea multe ori că nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se ”nimerește”. Punem ghilimele pentru că nu e imposibil ca Băsescu și sforarii tradiționali din spatele său să aibă, deja, o altă variantă în mînecă, urmînd doar ca, la momentul oportun, să fie operată rocada, exact cum s-a petrecut, cu succes, în 2004. Că o fi Călin Popescu Tăriceanu, cum se șușotește, că o fi Udrea, că o fi altcineva, important e că Antonescu devine vulnerabil după ruperea de PSD, inclusiv în raport cu propriul partid.

Și, cu toate zîmbetele otrăvite ale lui Băsescu, e greu de crezut că l-a apucat, brusc, amocul de cel pe care anul trecut îl denunța pe toate drumurile drept autorul unei lovituri de stat menite să îngroape România și din care numai intervenția dură a Occidentului ne-a salvat.

Cu multă viclenie și cu pași mărunți, unul cîte unul, Băsescu a reușit, în 2004, să cîștige președinția din poziția de lider al unui partid cît UDMR, fentîndu-i pe liberali, îngropîndu-l pe legendarul Stolojan, învingînd colosul pesedist și sfidînd inclusiv problemele uriașe cu justiția – scandalul Flotei – care îi atîrnau de picioare.
Urmărindu-l cu atenție în ultima vreme, putem spune că reîncepe dansul tactic de odinioară. Îi va ieși figura încă o dată? (Bogdan Tiberiu Iacob)