Enigme ale regimului comunist: tulburatorul secret al lui Cristian Diaconescu
0 comentarii / 5706 vizualizări / 28 aprilie 2010
Fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, scapă un porumbel de proporții într-un interviu acordat revistei ”Historia”, dezvăluind cine i-a fost meditator la limbi străine în pregătirea pentru facultate: fostul deținut politic Nicolae Steinhardt. Marea întrebare: cum a fost posibilă ”încălecarea” a două lumi net diferite, cea a juriștilor comuniști și cea a foștilor deținuți politici, oile negre ale regimului?
Steinhardt, cel veșnic urmărit de Securitate
Revista lui Ion Cristoiu, ”Historia”, prezintă în ultimul număr un material aparent banal, ”pașnic”, să-i zicem, dar cu potențial exploziv. E vorba de misterioasa relație dintre Cristian Diaconescu și reputatul cărturar Nicolae Steinhardt.
Iată ce spune, în interviu, fostul ministru pesedist: ” Când aveam 16‑17 ani, tatăl meu căuta pe cineva cu care să învăţ limbi străine. În cercul de apropiaţi – tata fiind avocat – era şi Nicolae Steinhardt. Meditându‑mă la engleză şi franceză, apoi, când am dat la facultate, şi la ceva latină, l‑am cunoscut. Eu eram suficient de tânăr, el – sătul de multe lucruri. Nu pot să spun că la 17 ani înţelegeam cu cine stăteam de vorbă. Un om foarte modest, care locuia într‑o garsonieră la „Luceafărul“, vizavi de Hotelul Intercontinental. N‑a încercat niciodată să‑mi vorbească despre el, decât cu câteva crâmpeie. Un naţionalist convins, care fusese un evreu botezat în puşcărie „în apa din ibric“. Era un om care credea foarte serios în ceea ce înseamnă valoare. Mi‑a arătat la un moment dat manuscrisul de la „Jurnalul fericirii“. Nu‑mi spunea mai multe tocmai pentru a mă proteja. Apoi, cred că a şi avut câteva experienţe nenorocite cu o serie de apropiaţi, unii dintre ei foarte tineri, şi care din motive care nu aveau nicio logică – în sfârşit, alte vremuri! – l‑au turnat. Era veşnic urmărit. Făceam nişte gesturi de o copilărie totală. Citeam la franceză după „Paris Match“, pe care i‑l dădea băgat în ziar la un chioşc de presă. De la el am învăţat să beau Martini. Avea o sticlă în dulapul cu haine, jos. Avea probleme cu vederea şi, din câte ştiu, cu inima, în perioada respectivă. În momentul în care am plecat la facultate, el s‑a dus la Mănăstirea Rohia”. Diaconescu mai spune: ”La el vedeai numai manuscrise, maşina de scris, iar Radio „Europa Liberă“ cred că se auzea încontinuu”. Și recunoaște: ”Am avut nişte probleme minore datorită relaţiei cu el. Nicolae Steinhardt nu i‑a spus tatălui meu de la bun început, dar mi‑a spus mie la un moment dat că el are nişte probleme şi că nu ar vrea ca acestea să se răsfrângă asupra unui minor”.
Nicolae Steinhardt, meditatorul viitorului ministru
Neobișnuita ascensiune a lui Cristian Diaconescu
Să spunem cîteva cuvinte despre Cristian Diaconescu: s-a născut în 1959, ambii părinți fiind juriști. În 1979 a intrat la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1983, devenind direct judecător, în Ilfov, lucru cel puțin neuzual, din cauza vîrstei fragede, de numai 24 de ani. Un an mai tîrziu, e transferat la București, tot ca judecător, lucru încă și mai ieșit din comun, știut fiind ce concurență cumplită era pe asemenea posturi centrale, în perioada respectivă. Să zicem, însă, că asta ar putea avea o explicație logică.
Ceea ce este cu adevărat de neînțeles e faptul că părinții lui Diaconescu, magistrați comuniști, nu găsesc alt meditator de limbi străine pentru odrasla lor decît pe Steinhardt, unul dintre marile obiective ale Securității acelor vremuri, eliberat din pușcărie, unde intrase odată cu ”lotul Noica”, cu doar cîțiva ani în urmă, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Exemplu de supraveghere: Securitatea i-a confiscat, în 1972, lui Steinhardt manuscrisul ”Jurnalului fericirii”, iar acesta a fost nevoit să rescrie cartea, în taină. Numai că Securitatea prinde de veste și îi confiscă și al doilea manuscris, în 1984. E vorba de aceeași carte pe care Diaconescu spune că Steinhardt i-a arătat-o, în timpul relației cu el și care avea să fie difuzată la ”Europa liberă”, în serial. Tot Securitatea a supravegheat atent și înmormîntarea sa, în aprilie 1989, semn că scriitorul a fost considerat periculos pînă în ultima clipă. Diaconescu recunoaște singur, în interviu, că știa încă de atunci că Steinhardt e urmărit de Securitate. Cărturarul, însuși, îi spune că are probleme din cauza meditațiilor pe care i le dă. Totuși, în mod de-a dreptul halucinant, continuă meditațiile cu acesta pînă în 1979, cînd intră la facultate, după cum spune în interviu. Mai mult de atît, după cum a dezvăluit, pentru Inpolitics, eurodeputata Norica Nicolai, intrată la aceeași facultate și în același an cu Diaconescu, la Drept nu se dădeau limbi străine la admitere.
Scandalurile epocii, de la Carta lui Goma la ”Meditația transcedentală”
Dar semnele de întrebare nu se opresc aici. În 1978, Steinhardt, aflat în strînsă legătură cu altă oaie neagră a regimului, filosoful Constantin Noica, intră la mînăstirea Rohia, unde rămîne pînă la moarte. Din acel moment, viitorul judecător Diaconescu se cheamă că ia meditații nu doar de la un fost pușcăriaș – și încă unul politic – dar, în același timp, de la un călugăr. (Mergea regulat la mînăstire sau lua lecții la telefon?). Toate acestea aveau loc într-o perioadă teribilă, sfîrșitul anilor 70 – începutul anilor 80, cînd regimul Ceaușescu era terorizat de gîndul unei revolte a intelectualilor, după ce, în 1977, Paul Goma declanșase scandalul Cartei 77, iar Pacepa o tulise din țară, în 1978, zguduind regimul din temelii. Tot în 1977 izbucnea scandalul ”Meditației transcedentale”, cercul ezoteric frecventat de intelectuali precum Andrei Pleşu şi soţia sa, pictorul Sorin Dumitrescu, filosoful Mihai Şora, naistul Gheorghe Zamfir, academicienii Victor Săhleanu şi Ştefan Milcu, tenorul Ludovic Spiess, Marin Sorescu, psihologii Vladimir Gheorghiu, Ioan Ciofu, Ion Mânzatu, Irina Holdevici, Aurora Liiceanu. În 1982, cu toții au fost acuzați de apartenență la cercul respectiv, etichetat drept o sectă cu idei neo-fasciste, înfierați, destituiți (Aurora Liiceanu a ajuns femeie de serviciu), trimiși, unii, în închisoare etc. Ei bine, în acea perioadă, netulburat de aceste evenimente, Cristian Diaconescu, tînărul viitor judecător și odraslă de juriști se pregătea vîrtos cu dușmanul regimului. Nicio pată nu a ajuns în dosarul său, deși Securitatea era la curent cu toată povestea, cum singur o spune, nicio opreliște în calea devenirii, la doar 24 de ani, ditamai magistratul comunist, iar imediat după revoluție, anagajat al ministerului de Externe, start către o carieră politică de prim rang.
A fost Diaconescu ”exploatat în orb” de Securitate?
Ne întrebăm și noi, odată cu dumneavoastră: care să fie secretul lui Cristian Diaconescu? Oare nu cumva, cu sau fără știința lui (ne referim la așa-zisa ”exploatare în orb”, specifică unor operațiuni ale serviciilor secrete), viitorul judecător a fost introdus de Securitate în anturajul lui Steinhardt pentru a-l supraveghea mai bine? Un mister care va rămîne, probabil, veșnic nedezlegat. (Bogdan Tiberiu Iacob)
calugar,
cristian diaconescu,
dosar,
facultate,
Hermes Bags,
historia,
meditatii,
ministru,
nicolae steinhardt,
secret,
securitate,
urmarit
Comenteaza