Cadru universitar la Universitatea din Craiova, doamna Nina Aurora Bălan se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile, lucru care nu o împiedică să ducă o viață activă și să dăscălească generații de studenți. Azi, ea a postat pe Facebook un text emoționant, după ce a auzit un cunoscut jurnalist la TV batjocorind manifestanții mai vîrstnici, de la Cotroceni, pe motiv că ar avea nevoie de scaune cu rotile ca să protesteze. Un text pe care îl reproducem în cele ce urmează și care vorbește de la sine despre nivelul la care au ajuns ura și intoleranța în societatea românească.

VIATA INTR-UN CARUCIOR CU ROTILE

Zilele trecute, un jurnalist (Rareș Bogdan n.n.) de la o televiziune cu audienta de scara de bloc (hai, cartier in zilele lui bune) zice: „Nu puteți, mă, să scoateți un milion în stradă. Pentru că ar trebui să folosiți scaune cu rotile!”. (am facut o plangere la Consiliul impotriva discriminarii). Si asta m-a facut sa scriu cateva ganduri la miez de noapte.
Acum cativa ani, un sofer de taxi, un baiat tanar, imi zicea ranjind cu oarecare simpatie– dupa ce ii cerusem sa opreasca la un ATM: “Va mai dadura astia niste bani?” Surprinsa, m-am uitat la el: “Astia fiind…?” “Guvernul, zice baiatul”. Omul credea ca mai primisem un ajutor ceva pentru handicap. Pentru ca, nu e asa, realitatea lui nu putea cuprinde faptul ca ma duceam sa imi ridic salariul pentru care muncisem. Realitatea lui, si nu numai a lui, punea semnul egalitatii intre handicapul fizic si neputinta de a te comporta ca un om normal.
Ma duc la doctor, si femeia imi zice: “Pensionara, nu?”. “Nu, ii raspund. Profesoara”.
Nu sunt decrepita; nu sunt pensionara; nu sunt asistat social; nu primesc de la stat ca ajutor mai mult de 300 de lei, un carucior cu rotile odata la 5 ani (eu “consum” cam unu pe an) si scutire de impozit pe venit.
Nu m-am plans niciodata. Am luat viata asa cum mi-a fost servita, incercand sa o inving uneori, acceptand limitarile impuse de conditia mea fizica, repurtand victorii ce unora le pot parea puerile si acceptand infrangerile cand mi-am simtit neputinta de face mai mult. Nu m-am vicitimizat niciodata, ma consider un om destul de norocos, dar viata intr-un scaun cu rotile nu este o alunecare lina (si comfortabila) prin viata.
Va provoc pe toti cei care au gandit macar si pentru o secunda ca oameni ca mine (indiferent de varsta – nenorocirea nu este selectiva, ci aleatorie) sunt cetateni de gradul II – sa petreceti o singura zi din multele voastre zile intr-un scaun cu rotile. Vi se va schimba perspectiva asupra vietii, va jur.
Dintr-o data, mersul la serviciu va insemna gasirea unui taxi (cu portbagaj, va rog, ii spun dispecerei, ca sa incapa un scaun cu rotile).
O vacanta la un hotel se va transforma intr-o adevarata expeditie. Chiar atunci cand vei fi asigurat ca hotelul are facilitati pentru “persoane cu mobilitate redusa” (nu va place limbajul delicat pentru a nu face sa ne simtim umiliti?), nu crede, ci cerceteaza. Vei descoperi ca la cele mai multe hoteluri poti avea neasansa de a nu intra in camera pt ca usile sunt prea inguste. La baie 90% dintre ele SUNT prea inguste.
Vrei sa mergi la coafor? La restaurant? La stomatolog? La medic? Nu ai in cap decat o singura intrebare: sunt scari? Si incepe cautarea. Si cauti. Si cauti.
Si simti unele priviri care par sa te intrebe: “De ce nu stai dracului in casa?” Si te simti vinovata ca incurci lumea. Si iti vine sa abandonezi lupta cu scarile, cu usile, cu pragurile. Dar te scoli dimineata si te simti (din nou) un om normal. Si o iei de la capat. (Lector universitar dr.Nina Aurora Bălan – Universitatea Craiova)