Sunt semne clare că peste România vine vertiginos, din afară, curentul cancel culture care face deja ravagii în Occident. Tentativa de anulare a unor personalități ori instituții prin prisma unor fapte controversate din trecut a fost urmărită pînă recent, la noi, doar de la distanță, în presa internațională. Care relata, luăm un exemplu, dărîmarea, în SUA, a statuii lui Cristofor Columb pe motiv că sosirea lui în America a dus la colonizarea teritoriilor de către europeni și la genocidul la adresa populației indigene din regiune. De scurtă vreme, pare că începem și noi să ne ”aliniem” modei globalist-progresiste cancel culture, adică exact tichia de mărgăritar de care mai aveam nevoie într-un moment cînd, oricum, societatea e mai dezbinată ca oricînd.

Scriam, deunăzi, despre cum și-a inventat România, hodoron-tronc, o etichetă de antisemitism profund și ”îngrijorător”, urmarea fiind adoptarea aiuritoare a unei declarații în Parlament prin care ne înfierăm singuri și nesiliți de nimeni. ”Argumentele” din spatele declarației sunt cîteva elogii aduse de unii politicieni unor artiști interbelici cu viziuni legionare și două incidente cu o actriță evreică despre care ne-am cam lămurit deja că includ ceva putred. Atît și a fost suficient ca să pui o țară întreagă la zid.

În România mai sunt doar vreo 3000 de evrei, dar deputatul Alexandru Muraru are o explicație promptă, pentru Europa liberă: ”Experții vorbesc astăzi despre fenomenul „antisemitismului fără evrei””.

E doar începutul evenimentelor.
Vine la rînd scandalul inaugurării unei statui a poetului Octavian Goga, la Iași: primarul Mihai Chirică e dat cu capul de toți pereții pentru că a omagiat un antisemit și un fascist notoriu. Faptele lui Goga, poet și politician, sunt de necontestat, la fel și valoarea lui artistică. Ce e de făcut? Soluția vine de la foarte activul, mai nou, deputat PNL Alexandru Muraru: ”Bustul fie va fi îndepărtat, fie va fi menționată vizibil și foarte amănunțit activitatea antisemită și persecutorie”.

Foarte interesant, același reproș se regăsește și în alt caz: Institutul ”Elie Wiesel” îl critică pe Ion Aurel Pop, președintele Academiei Române, pentru organizarea unui eveniment la a 171 aniversare a Jandarmeriei în care nu s-a pomenit ”rolul ei în exterminarea evreilor și a romilor”.

E cît se poate de real ce i se reproșează jandarmeriei, instituție grav implicată în masacrele de la Odessa și nu numai iar, mai apoi, scursă în securitatea comunistă.

Și totuși, cum ar suna, să zicem, un mesaj al unui șef de stat de Ziua Națională a Germaniei în care, alături de felicitări, s-ar aminti de ororile regimului Hitler?
Cum ar suna omagierea Bisericii Ortodoxe Române doar la pachet cu menționarea expresă a statutului de cel mai mare stăpîn de sclavi în secolul 19?
Ar trebui poate, în context, anulat și marele om politic Ion I.C. Brătianu, cel care, după răscoala din 1907, a modificat legea jandarmeriei pentru „ca satul să simtă pușca cât mai aproape de el și astfel să-i treacă pofta de răzmeriță”?
Îl scotem din manuale pe Vasile Alecsandri, proprietar de robi și bătător cu pietre de evrei, conform propriilor mărturisiri?
Lichidăm ”Miorița” pentru ca face personaj negativ dintr-un minoritar etnic?
Aoleu, dar ce ne facem, că și Poetul Național are accente xenofobe, rasiste, naționaliste în operele lui, e foarte politically incorrect, e antiamerican înrăit și s-a opus acordării necondiționate a cetățeniei române pentru evreii sosiți în secolul 19? Băgăm niște ”precizări” și pe statuile lui?

Marele dirijor Toscanini l-a înțepat odată pe alt gigant al culturii, Richard Strauss, răsfățat al lui Hitler, cu vorbele „îmi scot pălăria în fața compozitorului, dar mi-o pun la loc în fața omului”.
Opera nu scuză omul, dar nici nu e corect să fie trasă în jos de faptele lui. Toscanini furniza soluția perfectă: distincția clară între om și creație, blamarea primului, admirația pentru a doua.

”Mi-este, la urma urmei, indiferent dacă Villon (Francois, mare poet francez infractor recidivist, condamnat la spînzurătoare n.n.) a furat sau nu. N-avem voie să judecăm valoarea estetică a unei opere decât cu un criteriu estetic” spunea Monica Lovinescu în 2002, într-un dialog cu Gabriela Adameșteanu, precizînd, totodată ”Opera nu te spală neapărat de păcat”.

Absolut de acord.

Disputa e tranșată de secole, am spune: nu poți distruge ori minimaliza opera unui creator invocînd păcatele lui lumești. Omul poate și chiar trebuie criticat, plasat pe piedestalul corespunzător, dar tentativa de anularea a creației lui poate duce la o răsturnare din temelii a tot ce înseamnă cultură umană.
Richard Wagner era antisemit notoriu, dar muzica lui continuă să ne încînte și după un secol și mai bine.
Marele dirijor Karl Bohm era nazist înrăit și începea concertele cu salutul „Heil Hitler”; alt mare dirijor, Wilhelm Furtwängler, era antisemit și dirija Simfonia a IX-a în onoarea lui Hitler. Herbert von Karajan era un oportunist feroce care s-a înscris de două ori în Partidul Nazist, odată în Austria și odată în Germania.

Exemplele pot continua la infinit.

Scriam într-un articol mai vechi, din 2012:
”În România, s-au scris tone de cerneală, după Revoluție, despre marii artiști care au colaborat cu Securitatea și regimul comunist, și s-au vehiculat, cu grimase disprețuitoare, uneori, nume grele, precum Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Adrian Păunescu, N.D.Cocea, Zaharia Stancu și alții. Poate fi opera lor aruncată la gunoi pentru asta? Sunt mai bune poeziile unui disident decât ale unui colaboraționist? Evident că nu, dar problema judecării operei unui artist prin prisma slăbiciunilor sale omenești nu a încetat să alimenteze controverse, iar România se numără, și ea, printre țările în care această problematica va mai face să curgă multă cerneală”.

Într-o ședință a CNA, cu doar cîteva zile înaintea numitului articol, în noiembrie 2012, se pusese, în premieră, problema interzicerii difuzării la TV a unor filme românești ante-decembriste pe motiv că ”prezintă comunismul într-o lumină favorabilă”.
În 2006 mai existase o tentativă, pe cît de neinspirată, pe atît de eșuată, de legare a operelor unor creatori de faptele lor omenești, după ce Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) își anunțase delimitarea de membrii breslei care au adus omagii regimului comunist. Gestul uniunii venea la trei zile după ce ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, făcuse un apel ca oamenii de cultură care au făcut compromisuri în timpul comunismului să se retragă din prim-plan pentru că „şi-au bătut joc de fibra morală a poporului”.
Un punct de vedere care putea avea justificările lui sau care, la fel de bine putea fi eronat. Ar putea fi de bun simț ca un colaboraționist marcant al unui regim criminal să renunțe măcar la pretenția de a deține ulterior varii funcții publice, dar colaboraționismul nu ar trebui în niciun caz să-i afecteze opera.

Cînd se vorbește de Goga poetul nu își au rostul remarcile legate de activitatea lui Goga politicianul și nici invers.
L-am înțepat recent pe liderul AUR, George Simion, pentru recitarea unor versuri din Goga la o acțiune politică, pe treptele președinției României, o instituție politică. Pentru că am considerat că alegerea poetului nu fusese întîmplătoare, iar Simion încercase un mesaj ”cu bătaie” într-un cadru eminamente politic. Dincolo de asta, însă, e o eroare tentativa de anihilare a unor creații de valoare din cauza unor fapte reprobabile ale creatorilor.
Adică exact ceea ce tocmai revine pe tapet, în România.
Acum, începe, ușor-ușor, să se vorbească nu de nevoia unei distincții între om și operă, ci chiar despre anihilarea operei în numele omului.

Directiva ”Muraru” în cazul Goga ar putea genera o revoluție în cultura română, nu neapărat în sensul bun. Pe fiecare placă omagială, pe fiecare statuie, sub fiecare pictură reprezentînd mari creatori ar însemna să punem veritabile mini-biografii care să consemneze faptele rele comise în viață și să pună autorul la locul ”potrivit”. Altfel, statuile ar trebui să dispară, ne transmite Muraru.

Ce ar fi de spus?
Că avem nevoie de oleacă de minte, de luciditate.
”Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii, când este vorba de răutate, la minte însă fiţi desăvârşiţi”, ne învață Sf.Pavel (fost colaborator al regimului roman prigonitor de evrei, suspectat de participarea la lapidarea Sf.Ștefan, na, ca să respectăm și noi ”directiva Muraru”).
Din păcate, luciditatea și bunul simț încep să se estompeze în fața noului fenomen: importul în România a acțiunilor tip cancel culture (erasing history, cum le numesc alții) ori black lives matter.
Am văzut recent mulți revoltați la noi, pe rețelele sociale, pe motiv că fotbaliștii polonezi nu au îngenuncheat, precum englezii, pe gazon, înaintea unui meci, în semn de omagiu față de BLM. O decizie logică, însă: Polonia, spre deosebire de Anglia, nu a fost centru mondial al traficului cu sclavi și nici țară colonialistă; de ce și-ar cere scuze afro-americanilor?

Începe să își prezinte scuze asemănătoare, însă, România. Nu ne-ar mira să înceapă penitențele publice pentru înrobirea romilor, sute de ani, ori pentru legarea țăranilor de glie de mari figuri istorice.
Fapte de tristă amintire, dar peste care s-a pus praful timpului. Suntem alți oameni, care trăim în alte epoci, ideea unui nou tip de păcat originar nu poate fi decît păguboasă și nedreaptă.
Mișcarea declanșată recent, avîndu-l vîrf de lance pe Alexandru Muraru, din păcate ia amploare de la o zi la alta și e de așteptat să atingă curînd, în acest ritm, cote greu de imaginat acum, pentru că la chestii de genul ăsta – să ne facem praf singuri tot ce ne-a mai rămas bun – chiar ne pricepem.

Trist este că nici povestea cu bustul lui Goga, nici cea de la aniversarea jandarmeriei și nici dubioasa declarație adoptată de parlament nu au primit vreo replică de bun simț din partea oamenilor de cultură care încă mai gîndesc rațional. E liniște.
O liniște deplină și de rău augur, am spune.
Ne mai rămîne o singură întrebare.
Cînd începe și la noi dărîmarea de statui și epurarea bibliotecilor? (Bogdan Tiberiu IACOB)