Se vorbeşte în fel şi chip despre spaţiul Schengen. Că unele state îl suspendă. Pentru a rezista valului de imigranţi. Că, în continuare, România este scoasă din joc. Din motive de MCV. În timp ce state non-UE, cum este de exemplu Elveţia, fac parte din Schengen. Chiar i s-a impus cu forţa. Un singur scenariu, însă, nu a fost dezbătut în mod făţiş. Scenariul prin care România este pedepsită pentru Parteneriatul ei Strategic Consolidat cu Statele Unite. În timp ce Bulgaria este victimă colaterală.
Percepţia legată de spaţiul Schengen este, în general, destul de departe de realitate. A fi în spaţiul Schengen nu înseamnă doar că cetăţenii pot circula fără a-şi arata actul de identitate sau că mărfurile tranzitează mai uşor pe căile rutiere. Prin numeroase acorduri încheiate cu Uniunea Europeană, România şi-a asumat deja obligaţii şi are, în contrapartidă, şi o serie de drepturi ţinând de spaţiul Schengen. Subiect pe care poate, într-o zi, îl va dezvolta doctorul Radu Golban, expert în acest domeniu.
Pe de altă parte, atunci când unele state europene anunţă suspendarea spaţiului Schengen, nu se referă, nici pe departe, la totalitatea atributelor acestui spaţiu. Ci doar la circulaţia persoanelor. Care reprezintă o parte infimă a conceptului Schengen.
Dar să intrăm în subiect. În scenariul pe care îl propun. Şi anume că, Germania, desigur, împreună cu alte state UE ne sancţionează, fără să o spună pe faţă, pentru Parteneriatul nostru Strategic cu Statele Unite. De ce ar face-o? Ce îi deranjează? Unde ar avea de pierdut unele state UE prin asocierea României la Schengen?
Una dintre numeroasele componente ale spaţiului Schengen este cea a urmăririi persoanelor din punct de vedere infracţional, fiscal şi aşa mai departe, oriunde în statele unde funcţionează această convenţie. Să fiu mai explicit. Dacă am face parte din spaţiul Schengen, autorităţile de la Bucureşti ar putea, în mod direct, să urmărească ceea ce se întâmplă în plan fiscal, nu numai cu orice român care are afaceri şi în alte state UE sau face cheltuieli personale acolo, ci şi cu orice alt cetăţean UE, care, într-un fel sau altul, a ajuns, să spunem, în vizorul ANAF. Această solicitare şi primire imediată de informaţii se face în mod direct. Între omologi. Între un şef al unei unităţi fiscale oarecare din România şi şeful oricărei unităţi fiscale din spaţiul Schengen. La fel în ceea ce priveşte urmărirea persoanelor pentru presupuse infracţiuni. Sau chiar pentru interceptări telefonice.
Şi în acest moment există unele posibilităţi în acest sens, realizate în temeiul unor acorduri. Numai că, în ceea ce priveşte ANAF, de pildă, drumul este extrem de greoi şi presupune o durată destul de lungă. Un şef ANAF din Dâmboviţa, de pildă, dacă vrea să verifice un cetăţean român sau străin – care face unele afaceri în Dâmboviţa – trebuie să adreseze în acest sens o cerere ministrului Finanţelor. Însoţită de o întreagă documentaţie. Această cerere, dacă este aprobată, este adresată, ulterior, ministrului Finanţelor din ţara X. Să spunem, din Germania. Dacă ministrul Finanţelor din Germania îşi dă acordul, acest acord este transmis şefului fiscului, să spunem, din landul Bavaria. Şi de acolo până la sucursala unde se presupune că acţionează respectiva persoană mai este un drum. Şi mai sunt proceduri de parcurs. Persoana investigată însă se poate mişca, în întreg spaţiul european, ca un electron liber. Astfel încât este aproape imposibil de urmărit.
Dacă acestea sunt diferenţele, în linii mari, atunci să ne întoarcem la scenariul de care pomeneam. Admiţând că românii ar fi primiţi, acum, în spaţiul Schengen, pentru autorităţile statelor UE nu există absolut nicio certitudine că omologii de la Bucureşti nu vor comite abuzuri. Nu vor solicita date în exces. Atât sub aspect fiscal, cât şi sub aspect prezumtiv infracţional. Şi la ce ar putea conduce un asemenea exces?
Se ştie că avem, raportat la populaţie şi la buget, cele mai puternice servicii secrete de pe mapamond. Nu neapărat şi cele mai eficiente. Se ştie, de asemenea, că acestea tind să lucreze absolut independent, fără niciun control, după o filosofie numită “stat în stat”. Şi că între ele şi serviciile din Statele Unite există raporturi de parteneriat, în felul lor, unice. Atât de puternice încât şefi ai serviciilor secrete de la Bucureşti au ajuns să fie decoraţi de Washington pentru servicii cu totul şi cu totul deosebite. Şi, la solicitarea expresă a Administraţiei Americane, unul dintre şefii serviciilor secrete, George Maior, a ajuns chiar ambasador al României la Washington. Poziţie în care, la concurs cu Laura Codruţa Koveşi, şefa DNA, care şi ea beneficiază de aceeaşi susţinere, visează, cu voce tare, să câştige viitorul mandat prezidenţial.
Ce semnificaţie au afirmaţiile de mai sus? Acest Parteneriat consolidat nu este, în niciun caz, gratuit. Şi în orice caz, el nu este susţinut, în esenţa lui, prin ceea ce se află la vedere. Sau reiese din declaraţii. În realitate, Parteneriatul a fost consolidat printr-un flux constant de informaţii dintre Bucureşti spre Washington. Informaţii de tot felul. De pildă, cele vizând interceptările convorbirilor telefonice şi al altor tipuri de comunicaţi, via satelit, de pe teritoriul României, chiar din apropierea capitalei. Interceptări cărora le-au căzut victime şefi de state europene, beneficiarii fiind Statele Unite.
Ei bine, acest tip de operaţiuni, acest mod de a sluji cauza Parteneriatului s-ar putea extinde considerabil, în condiţiile în care România ar fi primită în spaţiul Schengen şi ar beneficia de facilităţile pe care le-am schiţat mai sus. Ţinând cont de modul de operare al serviciilor şi al autorităţilor de la Bucureşti, Washingtonul ar putea, literalmente, ciuguli din palma României toate informaţiile utile referitoare la un număr imens de persoane fizice şi de societăţi comerciale din Uniunea Europeană. Aceasta ar mari considerabil forţa Americii în raport cu cea a unei Uniuni Europene condusă de la Berlin.
Este un scenariu. O simplă ipoteză de lucru. Dar care pleacă de la premise certe. În aceste condiţii, cum am putea ajunge noi în spaţiul Schengen? Într-un singur mod. Demonstrând lumii întregi că statul român este capabil să exercite un control efectiv asupra serviciilor secrete. Iar aceştia îşi redobândesc caracterul naţional. Altfel, adio Schengen! (Sorin Roșca Stănescu)