Agitație mare în Parlament. Unde oare? Tocmai la așa-numită Comisie de Control SRI. Ca să vezi! Și de ce? Pentru că a fost declanşată o vacanță, mai mică sau mai mare, la conducerea spionajului românesc. Și, dacă așa stau lucrurile, parlamentarii SRI trebuie să-și găsească de lucru. Să mai controleze câte ceva.
A părut o primă și plină de haz dispută legată de o „crimă dinainte anunţată”. Și anume, demisia lui George Maior de la conducere Serviciului Român de Informații. „Crima dinainte anunţată” este plecarea sa din post. Legenda din Bucureștii acestui început de secol ne spune că șeful celui mai important serviciu secret al României era de mult pe țeavă. De vreo două-trei ori pe ţeava Palatului Victoria. Un redutabil candidat de prim-ministru. Apoi, pe țeava de la Cotroceni. Posibil candidat la funcția prezidențială, chiar. Și, mai stă încă pe o țeavă, pe axa București – Washington. Pentru o funcţia, nici mai mult, nici mai puțin, decât de ambasador în cel mai înalt post al diplomației românești. Plimbat prea mult și în prea mare viteză pe țeavă, domnul George Maior s-a încins. Și atunci, prin „simpatie”, s-au încins și vechii parteneri politici ai acestuia. Care sunt taman parlamentarii care ar fi trebuit să-i controleze activitatea. A sa și a serviciului. Dar, care au înțepenit, dintr-un motiv pe care se feresc să ni-l împărtășească și nouă, într-o regulamentară poziție de drepți.
Și acum, să vedem alte ipoteze halucinante care zgândără cortexul colectiv. Cum că, de fapt, domnul George Maior nici măcar nu este demis. Sau, mă rog, nici măcar nu şi-a dat demisia. Pentru că, spun unii, acest gest unilateral trebuia făcut, nu la Cotroceni, ci la Parlament. Dacă George Maior este desemnat de către Parlament șef al spionilor, numai Parlamentul, spun, astăzi, unii, ar putea să constate vacanță postului. Culmea este că sunt cam aceleași personaje ca cele care nu au suflat o vorba atunci când Traian Băsescu i-a silit să demisioneze pe șefii spionajului intern și extern, într-o singură zi, într-o singură oră și într-un singur minut, fără ca să se ostenească să întrebe Parlamentul de sănătate. Și, mai descopăr ceva ascultând toate predicile. Și anume că, cei care îl pupau în fund pe românește pe domnul Maior, pe zi ce trece, devin cei mai aprigi critici ai săi.
Dar cea mai importantă controversă se referă la posibilitatea ca acesta să devină un jucător politic de prim rang. De pildă, să preia – scenariu care se parte ușor halucinant – președinția PSD. „De ce nu?” se întreabă, retoric, susținătorii unui asemenea proiect. Ce ar putea fi rău în faptul că domnul George Maior devine, peste noapte, din gestionarul celor mai importante secrete ale statului, şef de partid? Ce, s-a mirat cineva, spun aceștia, când Mihai Răzvan Ungureanu a făcut la fel? Și, iată, el stă acum de-a dreapta președintelui Iohannis. Sau de ce ar fi fost normal ca un politician PSD, George Maior, de acum 10 ani, să devină șef de serviciu secret și de ce nu s-ar putea și invers? Uite așa, „una pe față, una pe dos”, confuzia începe să se întindă ca o perdea groasă de fum deasupra unui eveniment și important și controversat.
De fapt, este foarte grav când un personaj care, prin forța funcției, a ajuns să fie proprietarul tuturor tainelor, să reintre cu un asemenea arsenal în competiția politică. Ar fi imoral. Ar fi neetic. Ar fi extrem de grav pentru democrație, pentru că nu ar mai avea loc niciun fel de competiţie corectă. De aceea, am susținut întotdeauna că foștii șefi ai serviciilor secrete trebuie să primească o pensie rezonabilă, pentru a nu ajunge să fie cumpărați, de te miri cine, și să suporte, prin lege, o perioadă de carantină de cinci-zece ani. După care, să facă ce poftesc. Și fiindcă tot a fost adusă vorba despre Mihai Răzvan Ungureanu, locul său de consilier prezidenţial mi se pare, dată fiind experiența pe care o are, relativ potrivit. Și chiar nimerit. La fel cum nu mi s-a părut deloc firesc, ci dimpotrivă, extrem de scandalos, ca el să se autolanseze sau să fie lansat, așa cum s-a întâmplat până de curând, într-o competiţie politică.
Sunt tare curios cum va decurge și cum se va sfârși lambada interpretată solo și coregrafic de o Comisie parlamentară, care numai de control nu este. (Sorin Rosca Stanescu)