Două cuvinte care nu încap, de obicei, în aceeași propoziție, la noi, oricît de absurd ar părea, se împletesc armonios. România ultimelor decenii e o țară în care moartea a devenit parte a showbizului, iar înmormîntările celebre scot în stradă mai mulți oameni decît mitingurile sindicale. Un soi de exhibiționism sui generis face ca mulți români să transforme, cu bună știință, moartea celor dragi, în spectacole care, mai nou, includ pînă și aplauze.

Moartea și înmormîntarea colegului și prietenului meu, Adrian Păunescu, e doar un exemplu, mai sunt multe altele. Nu reușesc să înțeleg această dorință de spectacol, această goană furibundă după popularizarea la maxim a unui eveniment care ar trebui să privească, în mod firesc, doar pe cei foarte apropiați.

În țările civilizate, nici măcar marile staruri, gen Michael Jackson, nu au parte, prin grija familiilor, de ultime spectacole televizate în direct, cu mii de participanți, precum se întîmplă la noi. Fanii își iau rămas bun la capela unde este depus trupul celui dispărut, dar mai apoi, înhumarea are loc în cadrul unei ceremonii discrete, cu participarea cîtorva persoane apropiate. La noi, te îngrozești privind. Cînd moare un persoană cunoscută, presa face un show total, în ziua înmormîntării porțile cimitirului sunt luate cu asalt, curioșii se cocoață pe cruci, mormintele altora sunt călcate în picioare, pomii sunt folosiți pe post de tribune, se fac fotografii, lumea se calcă în picioare…Parcă fiecare vrea să își ia porția de nemurire, parcă fiecare vrea să se laude, peste ani, ”am fost și eu acolo”. Și cînd te gîndești că marele Petre Țuțea s-a stins, într-un decembrie mohorît, într-o rezervă modestă a spitalului Christiana, iar pe ultimul drum a fost condus într-un car tras de boi, de Sf.Nicolae.

Un manelist celebru anunță presa că va cheltui cîteva sute de mii de euro pentru înmormîntarea iubitei soții, apoi are grijă să afle toată lumea din ce țară va importa marmura neagră din care se va face cavoul. Cînd moare o vedetă, pe micile ecrane încep să se perinde tot felul de personaje, unele de-a dreptul sinistre în raport cu personalitatea celui dispărut. Fiecare știe perfect cine a fost mortul, ce merite a avut, unde a mai greșit-o, cum ar fi trebuit să procedeze în viață. Avem, deja, și cioclii mediatici de profesie, jurnaliști puși să comenteze, sistematic, mai toate înmormîntările VIP.

Apoi, încă mai înainte de coborîrea în pămînt, apar și dezvăluirile. O fostă nevastă iritată se pune pe povestit, un fiu dezmoștenit are și el unele de spus, cîțiva ex-camarazi de la infanterie își amintesc că…Totul e pus pe masă cu satisfacție sălbatică, disecat sub reflectoare, tăiat și împăturit, ca să încapă în valiza ratingului ori a tirajului vîndut. Am citit, cu stupoare, că soțul unei foste vedete prematur decedate a mers pînă la a încheia un contract autentic cu un post TV, pe bani grei, pentru ca numai acolo să ajungă dezvăluirile aducătoare de publicitate.

Despre Adrian am văzut, zilele trecute, că se înghesuiau la TV să vorbească maneliști și actori din trupe ambulante de umor îndoielnic, oameni care nu i-au citit, poate, vreo poezie în întreaga lor viață. Despre maestrul Beligan îmi amintesc cum a căzut, la înmormîntarea lui Dinică, după ce presa i-a băgat, în cimitir, reflectoarele în ochi. Alt spectacol numai bun de exploatat. La moartea lui Șerban Georgescu i-au răsturnat sicriul în groapa mult prea mică, și totul a fost consemnat, desigur, cu multă satisfacție, de presa avidă. Dar, oare, e presa avidă și vinovată, sau cei care o cumpără pentru asemenea relatări?

S-a spus din cele mai vechi timpuri că pentru români, moartea și nunta sunt cele mai importante spectacole, dar parcă s-a ajuns prea departe. Dimensiunea spirituală a unei valori ajunge să fie măsurată, dramatic, în numărul de curioși care își rup nasturii la înmormîntarea lui și în numărul de materiale de presă care îi sunt dedicate. Horia Șerbănescu? Nu a fost cine știe ce, a avut doar cîteva zeci la înmormîntare…Jean Constantin? Tare, a avut lejer cîteva sute. Ștefan Iordache? Și mai tare, președintele și-a trimis chiar familia la înmormîntare, chit că nu îl cunoscuseră în viață. Cei mai vîrstnici își amintesc…daaaa, la Ileana Sărăroiu a fost cel mai tare, cîteva mii așa, la prima strigare…Și un sobor de 15 preoți…Și o slujbă completă, de patru ore bătute pe muchie, fără ”ciupituri”. Trist, dezamăgitor, dureros.

Poate ar trebui ca România să facă efortul de a se debarasa, totuși, de metehnele venind parcă, din alte veacuri, pe care nu le-am întîlnit în alte țări pe unde am umblat, și să înțeleagă ce înseamnă discreția, bunul gust și decența în ce privește un eveniment solemn, precum ultimul drum. Moartea autentică nu e, nici măcar la Hollywood, un spectacol…(Dan Ioan Popescu – www.danioanpopescu.ro)