În mod normal, atunci când o persoană este condamnată penal, când se pronunță sentința, ar trebui să fie prezentată de către magistrat și motivarea acesteia. Este o condiție de bun simț elementar a unei Justiții care funcționează corect. În România însă, legea prevede ca motivarea să-i fie prezentată condamnatului în termen de o lună. Iar acest termen de obicei nu este respectat. Este unul dintre motivele pentru care Justiția funcționează alandala. Și se aude că s-a putea schimba ceva.
Eu sunt conștient că este greu pentru completele de judecată să facă efortul de a prezenta motivarea odată cu sentința. E atât de greu, încât până în prezent, prin lege, li s-a acordat judecătorilor un termen de 30 de zile. Dar și așa s-a dovedit că este foarte greu. Sunt situații în care condamnatul își ispășește pedeapsa și abia ulterior, cândva, află pentru ce a fost pedepsit la ani grei de închisoare. Cum spuneam mai sus, până la un punct trebuie înțeleși și judecătorii. Aceștia sunt încărcați cu un număr excesiv de mare de dosare. Și se plâng, pe bună dreptate, că nu au timpul fizic să le și studieze temeinic, să și ia decizii corecte de condamnare și să le și motiveze. Poate fi înțeleasă această logică până la un punct. Dar nu și mai departe.
Tocmai fiindcă le este greu, societatea a luat decizia, prin intermediul clasei politice, de a le mări magistraților veniturile, mult mai mult decât în cazul altor categorii socio-profesionale. Și de a le crea și alte înlesniri. Cum este de pildă posibilitatea de a se pensiona mult mai devreme decât alții. Și magistrații mai beneficiază și de inamovibilitate. Teoretic, ei nu pot fi clintiți din poziția pe care o ocupă ca represalii pentru faptul că au riscat, condamnând la închisoare persoane importante. Teoretic, ei nu ar putea fi nici promovați din acest motiv. Ceea ce nu se prea întâmplă în realitate. Dar să nu divagăm. Să ne întoarcem la fondul problemei.
Motivarea condamnării este în primul și în primul rând importantă, pentru ca persoana pedepsită de societate să știe în detaliu și cu toate argumentele puse pe masă în ce constă greșeala pe care a săvârșit-o, cât de periculoasă este ea pentru societate și de ce societatea trebuie să o sancționeze prin intermediu magistraților și, apoi, a sistemului penitenciar. Altfel, mai ales în cazul celor mai multe dintre infracțiunile sancționate săvârșite de persoane cu o cultură precară, există pericolul cât se poate de real ca acestea să nu înțeleagă cât de grav au greșit, în ce circumstanțe au greșit, în ce mod au încălcat legile în vigoare și care este rațiunea pentru care trebuie pedepsiți. O componentă importantă a sistemului represiv, necesar în orice stat supus legii, este ca actele normative să fie cunoscute, să fie înțelese, iar atunci când sunt aplicate în sens punitiv, persoanele în cauză să știe de ce au fost sancționate și de ce cuantumul pedepsei a fost astfel stabilit. În România, până în prezent aceste condiții nu sunt îndeplinite.
Respectarea de către judecători a obligației elementare de a-și motiva sentințele, indiferent dacă acestea sunt în materie penală sau civilă, nu este facultativă. În generozitatea lui, legiuitorul le-a dat însă un termen de 30 de zile. Ceea ce înseamnă că oamenii se supun unei sentințe judecătorești urmând ca, după cel mult 30 de zile, să afle care sunt motivele care au stat la baza ei. Rareori însă acest termen imperativ a fost respectat de către magistrați. În paranteză fie spus, acest lucru înseamnă că ei înșiși au încălcat legea și ar fi trebuit să fie sancționați pentru asta. Și nu gratificați cu salarii mari și alte înlesniri. S-a ajuns în situația absurdă în care abia la o vreme după ce efectele sentinței s-au stins, persoana în cauză să afle pentru ce a fost condamnată.
Totuși, nu vorbim despre simple efecte în plan psihologic sau în plan social ale nerespectării unor prevederi legale de către magistrați. În foarte multe cazuri, întârzierea motivării generează și alte efecte mai grave. Toată lumea recunoaște că s-au comis și se comit erori judiciare. Sau excese judiciare. În toate aceste situații, cetățenii deveniți victime ale mecanismului judecătoresc ar trebui într-un stat democratic să aibă posibilitatea de a se apăra. De a acționa în plan intern, utilizând căile extraordinare de atac sau în plan extern, petiționând la CEDO. Această posibilitate nu există, acest drept le este anulat, prin simplu fapt că nu există documentul motivării. Fără o motivare, avocații petentului nu au posibilitatea de a-și prezenta argumentele prin care solicită anularea unei sentințe judecătorești. În absența motivării, căile de atac, care reprezintă un drept constituțional al fiecărui cetățean, nu pot fi utilizate. Sistemul devine nedrept, Justiția își pierde credibilitatea iar infracționalitatea, în aceste condiții, în loc să scadă, crește.
Se aude că, în prezent, există o intenție la nivel guveramental și parlamentar de a modifica legea. Și de a-i obliga pe magistrați, ceea ce ar fi cât se poate de normal, să nu poată anunța un verdict, respectiv o sentință, în absența motivării. Dacă îi dai magistratului un termen de 30 de zile, așa cum s-a demonstrat, acest termen poate fi prelungit la peste 300 de zile, fără a exista vreo repercusiune. Dacă, în schimb, stabilești prin lege că, fără motivare, nu poți da o sentință, atunci magistratul va fi silit să amâne sentința, până când este în stare să facă motivarea. Așa ar trebui să se întâmple. Dar se va întâmpla? Va exista suficientă voință politică pentru a li se impune această condiție magistraților? Și, în paralel, este statul român pregătit să le asigure acestora condiții decente, care să le permite să judece un număr rezonabil de cauze, să cerceteze temeinic probele din dosar și să redacteze în timp util motivările? (Sorin Roșca Stănescu)