Credeam că asistăm doar la derapaje. La fantezii geopolitice. Dar se pare că lucrurile nu stau așa. Insistența cu care în ultima vreme se vorbește, de o parte a baricadei, despre unirea Poloniei cu Ucraina și despre reîntoarcerea Basarabiei la România, iar de cealaltă parte a baricadei despre pericolul destrămării Federației Ruse, ne obligă să reevaluăm aceste teme explozive. Și să vedem în ce măsură ele sunt lansate de laboratoare serioase și discrete în materie de geopolitică.
În urmă cu un an și chiar în urmă cu câteva luni, asemenea subiecte erau tabu. Nimeni nu îndrăznea la modul serios să încerce să redeseneze fie doar și teoretic harta Europei. Ea părea bătută în cuie. Desigur, cu excepția Germaniei, care s-a reunificat, și a Iugoslaviei, care a fost spartă în bucăți. Doar de la Moscova veneau asemenea semnale, pe care cei mai mulți dintre analiști le taxau drept provocări. Semnalele de la Moscova se referau însă exclusiv la posibilitatea ca Republica Moldova, în urma unui referendum, să se reunifice cu România. Am taxat întotdeauna asemenea scenarii drept provocări periculoase. Repet: provocări ale Moscovei. De ce am procedat astfel?
Pentru că România a parcurs un drum extrem de dificil pentru a se integra în Uniunea Europeană și pentru a deveni membru NATO. A îndeplinit nenumărate condiții, unele umilitoare. Și încă este tratată mai degrabă ca o colonie a statelor puternice din UE și a Statelor Unite și mai puțin ca un partener egal. Iar Basarabia, căreia i-a fost atașată Transnistria, dominată în mare parte de ruși și de rusofoni, era și este la rândul ei divizată. Conform cercetărilor de piață, chiar și ultimelor cercetări de piață, puțin peste doar 50% dintre cetățenii Republicii Moldova doresc aderarea la Uniunea Europeană și numai 30% integrarea în NATO. Deci cum ar răspunde ei în situația în care ar fi organizat un referendum? Această stare de fapt nu se poate schimba decât în măsura în care intervin situații cu adevărat excepționale. Oare ne aflăm sau ne apropiem de asemenea situații? Oare ce era de neconceput în urmă cu un an sau chiar cu câteva luni să devină acum posibil, ca o consecință a modului în care se desfășoară conflictul din Ucraina și a conjuncturilor generate de acest război?
Dacă nu ar fi intervenit o serie de schimbări profunde, ar fi fost de neconceput să-i auzim pe oficialii de rang înalt de la Varșovia prorocind o unire a Poloniei cu Ucraina, după modelul comunității polono-lituaniene de acum 400 de ani, comunitate care îngloba cea mai mare parte a Ucrainei și chiar o parte din Belarus. Și mai mult decât atât. Cum de nu a sărit nimeni în sus, după ce a fost lansat acest scenariu? Cum de nu a reacționat în niciun fel Volodimir Zelenski? Cum de nu au reacționat Casa Albă, Departamentul de Stat, Congresul Statelor Unite, pentru care înțepenirea acestei părți a Europei în granițele trasate după cel de-al Doilea Război Mondial și retușate după căderea Zidului Berlinului era literă de lege? Și de ce tace Kremlinul, cu excepția lui Patrushev, care a prezentat lumii întregi o analiză aprofundată, desigur partizană, a geopoliticii la zi, insistând asupra dorinței Occidentului de a demonta piesă cu piesă Federația Rusă? Până acum, de câte ori de la Kremlin s-au auzit voci care sugerau posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România, ele nu puteau fi taxate altfel decât drept simple provocări. Iar România nu avea de gând să cadă în această cursă, în condițiile în care retrasarea granițelor în Europa ar fi putut să dea apă la moară revizionismului maghiar. Deși în această privință, neinhibat fiind, pot deschide o paranteză. În ipoteza în care Ardealul s-ar întoarce la o Ungarie Mare, s-ar modifica dramatic și structura populației respectivei Ungarii Mari. Și respectiv a electoratului. Într-o asemenea măsură, încât românii ar putea deveni cu ușurință majoritari în Parlamentul de la Budapesta.
Să revenim însă la această temă mai mult decât incitantă, de-a dreptul explozivă. O unire ipotetică a Ucrainei cu Polonia ridică inevitabil problema acelor provincii din Ucraina care, istoric vorbind, au aparținut României. Ce se va întâmpla cu ele? Ce se va întâmpla cu cei peste 400.000 de români? Dacă cumva se negociază această temă în spatele ușilor închise, subiectul provinciilor românești nu ar trebui să lipsească.
O a doua problemă, care și ea trebuie tratată cu toată seriozitatea, este răspunsul la întrebarea ce se va întâmpla cu Transnistria. Pleacă Republica Moldova spre România cu Transnistria la pachet sau Transnistria, atât de dorită de ruși, va fi abandonată în mâna acestora?
Pentru moment, să punem punct aici raționamentelor generate nu de la București, cu excepția proiectului de lege avansat în Senat de Diana Șoșoacă, ci din alte capitale și de către persoane mult mai avizate. Să mai așteptăm. Iar dacă va fi necesar, să reevaluăm la momentul potrivit întreaga situație.