Deciziile sunt ușor de luat cînd datele problemei sunt limpezi. Cînd nu sunt, se complică lucrurile. E cazul scenei politice actuale, unde externul a băgat rău de tot în ceață internul. Dar, marea separare a apelor nu poate întîrzia să se producă, din lipsă de timp, pentru că vine anul electoral, și se poate spune că ea a început deja. O întrebare majoră, din acest punct de vedere, ar fi: pe cine va paria SUA în politica românească pentru următorii ani?

Primul element clarificat de evenimentele externe ar fi relația PSD-ALDE. Pînă nu demult, se specula că principalul punct de divergență în interiorul alianței ar fi legat de un potențial candidat prezidențial comun: dacă și cine să fie el?
În condițiile în care Liviu Dragnea are serioase neplăceri cu justiția, s-a pus problema dacă nu cumva o soluție viabilă ar fi liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, în dauna unor figuri secundare din PSD.
O alegere care putea fi, însă, împinsă pînă în preajma alegerilor de anul viitor, pentru că Dragnea însuși explica de ce nu ar fi o grabă: orice candidat ar lansa PSD, ar fi executat de forțe ostile în doar cîteva luni. Numai că evenimentele din politica externă schimbă și precipită dramatic situația.

SUA începe să modifice partitura și declanșează atacul la UE.
Scandalul capitalei israeliene mutate la Ierusalim și retragerea din acordul iranian reprezintă lovituri devastatoare, care vor redesena harta geopolitcă.
Pînă într-atît încît Angela Merkel însăși ajunge să declare, în aceste zile, că relația cu americanii e cam dusă și că Europa trebuie să înceapă să meargă pe propriile picioare. Îi ține isonul și Macron, în timp ce Juncker e ocupat cu elogierea lui Marx.

În România, forțele politice și serviciile secrete sunt, dintotdeauna, la stăpîn(i).

De aici pornind, pînă de curînd, falia ”tradițională” era prezentată cam așa: partidele pro-occidentale, asta însemnînd SUA și UE la pachet, și, de cealaltă parte, cele apropiate de Rusia ori China, candidatul perpetuu la această onoare fiind, evident, PSD.

De acum, situația se schimbă: PSD prinde un culoar de oportunitate, cu sprijinul consultanților evrei și face mișcarea-șoc, adică predarea către americani.

Cine îl urmează?

Deocamdată nimeni.
Restul liderilor mari se plasează de partea UE.

Președintele Klaus Iohannis e germanofil total, nicio șansă să fie deturnat.
Ludovic Orban și PNL nu au dreptul la opinii proprii, așa că se încadrează în aceeași tabără, nici nu e de mirare că liderul liberal pleacă să se vadă de urgență cu Merkel, săptămîna viitoare, ca să simuleze procuparea pe subiect.
Marea speranță Dacian Cioloș e francofil convins, deci merge tot cu binomul Germania-Franța.
În fine, Călin Popescu Tăriceanu e tot francofil de forță, de cînde se știe, și tot un fan necondiționat al tandemului Franța-Germania.
În treacăt să ne amintim sprijinul puternic pe care el l-a acordat, acum opt ani, actualului șef al statului, într-un moment cînd mai nimeni nu visa la parcursul acestuia.
La începutul anului 2010, spre exemplu, într-un interviu acordat cotidianului ”Adevărul”, Tăriceanu declara, surprinzător, că îl vede pe primarul Sibiului viitor preşedinte al României.

„Soluţia Iohannis mi se pare potrivită, văzându-l pe acesta un foarte bun candidat pentru Preşedinţia României. Deodată am da funcţiei prezidenţiale dimensiunea corectă şi conturul corect. Cu alte cuvinte, un preşedinte echidistant, neangajat faţă de un partid politic, un preşedinte care nu are o miză politică pentru partidul din care provine – cum am văzut cu precădere în ultimii şase ani că s-a întâmplat. (…) Ar fi un preşedinte cu o bună imagine. Vedeţi, eu nu mă feresc să spun un lucru: România are o relaţie preferenţială cu Franţa, făcând parte din grupul ţărilor francofone. Există numeroşi oameni francofili, printre care nu ezit să mă număr şi eu. (s.n.) Franţa a ajutat în mod esenţial la intrarea României în UE. În fine, avem o relaţie istorică. Mi-aş imagina cum ar arăta România având ca sprijin al doilea mare pilon european – Germania. Klaus Iohannis poate să-l valorifice (s.n.)„, mai spunea liberalul.
Declarații similare făcea Tăriceanu și în alte împrejurări, în aceeași perioadă.

Nici Iohannis nu rămînea dator: „Am văzut şi eu în revista presei declaraţia domnului Tăriceanu şi sunt foarte bucuros că a făcut această apreciere la adresa mea. Deocamdată iau în calcul că a apărut o ştire pozitivă la adresa mea, dar e cam mult până la alegeri „. El mai spunea că a mai discutat pe acest subiect cu Tăriceanu, pe vremea când acesta din urmă era premier. „Îi mulţumesc domnului Tăriceanu pentru aprecierea pozitivă. Deocamdată e o ştire pozitivă care a apărut despre mine”.

Interesantă declarație, deci francofilul Tăriceanu și germanofilul Iohannis discutau pe șest și pe larg, încă de acum un deceniu și mai bine, despre promovarea celui din urmă la Cotroceni!

Desigur, viața i-a despărțit ulterior, unul a ajuns președinte și-l alintă azi pe celălalt cu apelativul ”penal”.
Important e că, la spartul tîrgului, ei continuă să tragă în aceeași direcție: spre UE.
Nu și spre SUA.

În interiorul alianței de la putere a apărut o falie majoră, de netrecut: ALDE critică public opțiunea guvernului pentru mutarea ambasadei la Ierusalim, ca și retragerea SUA din acordul cu Iranul, Tăriceanu fiind primul politician român, de altfel, care s-a pronunțat în această ultimă chestiune.

„Am citit, cu o notă de îngrijorare și preocupare pentru evoluțiile viitoare, știrea că președintele american Donald Trump a anunțat oficial, la 8 mai a.c., retragerea unilaterală a SUA din acordul privind programul nuclear iranian. Suntem preocupați de eventualele evoluții nedorite în mediul de securitate a Orientului Mijlociu care ar putea conduce la reapariția spectrului unei amenințări nucleare în această regiune de proximitate” a declarat el.

Dragnea, dimpotrivă, trage tare în UE și sprijină inițiativele americane. Cu concursul generos, iată, al puternicei agenții americane Associated Press, devenită, brusc, foarte atentă cu ”cel mai puternic politician din România”.
”Eu cred că Statele Unite nu se puteau retrage din acest acord fara să aibă informații foarte serioase. Eu mă refer la posibile reacții care pot fi pripite din partea altor state, fără să se facă o analiză serioasă, fără să se facă o discuție serioasă” spune cu fermitate liderul PSD.

Care, inițative, trebuie spus, vor avea un impact uriaș, mult mai mare decît își imaginea mulți.

Pînă la finele acestui an se preconizează, spre exemplu, că Trump va trimite la post o întreagă nouă garnitură de ambasadori în unele state ale UE, cu misiunea să zguduie pămîntul și, mai ales, să accentueze opoziția blocului răsăritean față de nucleul dur. Deja, noul ambasador în Germania a făcut-o: abia numit de cîteva zile, Richard Grenell a criticat țara că nu s-a raliat poziției SUA în cazul Iran, provocînd furie și stupefacție în rîndul politicienilor germani.

Scandalul Iran e simplu și nu ține de drepturile omului ori de alte concepte: e vorba doar de iritarea americanilor față de politica duplicitară a unor mari state europene, care una declară și alta fac.
Germania ori Franța au profitat de acordul cu Iran, din 2015, doar pentru a se năpusti asupra banilor persani. Germania și-a crescut exporturile cu aproape 30% într-un singur an, 80% din mașinile iraniene au origine germană, firme franceze au semnat contracte de miliarde șamd. Pe sub acord, liderul iranian Rohani și-a văzut, la rîndul lui, de propriile interese, deloc pacifiste. „După consultări cu aliaţii, îmi este clar că acest Acord nu poate împiedica activităţile atomice iraniene. Anunţ astăzi retragerea Statelor Unite din Acordul nuclear iranian”, a afirmat Donald Trump, zilele trecute.

SUA vrea să pună capăt, categoric, acestui mecanism, principala țintă fiind Germania.
Va fi război, chiar dacă doar economic, cu multiple sancțiuni și embargouri.
Și va fi fără menajamente.

Aflată într-o zonă strategică, România va fi prinsă și ea în acest conflict, vrea, nu vrea.
Clasa politică trebuie să decidă cu cine merge: cu blocul franco-german sau cu cel american?
Calea de mijloc, naționalistă, e doar o glumă bună la noi.
În interiorul coaliției de guvernare apele s-au separat deja și e o chestiune de luni pînă la destrămarea binomului PSD-ALDE.
Cel mai probabil, la finele acestei sesiuni parlamentare, după ce PSD va fi evitat o nouă moțiune de cenzură. Peste vară, guvernul nu poate fi schimbat, iar din toamnă ar putea deveni prea riscantă o criză politică puțin înaintea preluării președinției Consiliului European.

Cum în alegerile pentru PE nu prea ar avea cum să meargă pe liste comune, e clar că PSD și ALDE ar ajunge tot la o adversitate politică, mai devreme sau mai tîrziu.
Că lucrurile se deteriorează în interiorul alianței o dovedește și alt element, faptul că cele două partide nu se mai corelează nici măcar pe probleme interne: vezi boicotul recepției de Ziua Europei, al lui Tăriceanu, abținerea ALDE la votul privind lacul Grădinari, diferendele privind pilonul 2 de pensii, declarațiile dure anti-ALDE ale lui Niculae Bădălău șamd.

Tăriceanu nu poate rămîne alături de un aliat care are cu totul altă orientare majoră de politică externă, mai ales cînd visează tot mai puternic la o candidatură prezidențială.
Nu e exclus ca liderul ALDE să încerce marea lovitură: dizlocarea lui Iohannis din cărțile franco-germane pentru Cotroceni, anul viitor – mizînd pe erodarea acestuia și pe slaba prestație – în favoarea propriei persoane.

Motiv pentru care e important să-și semnalizeze din timp intențiile și disponibilitatea.
Dacă acest lucru s-ar întîmpla, nu ar fi nicio surpriză să asistăm la realipirea ALDE la PNL, pentru crearea unui pol solid de dreapta.
Problematică e însă și situația din PSD, în ciuda clarificării opțiunii externe a partidului, devenit filoamerican peste noapte.
Asta, pentru că însuși artizanul manevrei, Liviu Dragnea, are probleme mari de imagine: nu e vorba doar de condamnarea penală, care s-ar putea repeta, ci și de apucăturile sale de dictator absolut, ceea ce produce în mod cert rezerve din partea americanilor. Nu de figuri-problemă au ei nevoie drept parteneri de încredere.

De aici, cum spuneam, marea întrebare: va deveni PSD, ”ciuma roșie”, aliatul de nădejde al SUA în țara noastră? Și ce figură politică vor alege americanii – și e neîndoios că trebuie să o facă! – pentru a fi capul lor de pod în România?

L-au găsit deja, și e chestie de timp pînă îl vor scoate la lumină?
Ori încă mai caută? (Bogdan Tiberiu IACOB)