Avertizam încă din luna mai, într-un material, că sărbătoarea primei sute de ani de existență a statului român în forma modernă, anul viitor, riscă să aducă mai degrabă dezbinare și ură decît concordie. Ceea ce se întîmplă în ultimele zile confirmă că situația e complicată, iar cea mai delicată postură pare să să fie cea a președintelui Klaus Iohannis, care e nevoit să facă o echilibristică din ce în ce mai dificilă.

Pînă într-atît încît devine o întrebare legitimă dacă o sărbătoare cu un fast exagerat a Centenarului, anul viitor, reprezintă chiar o idee bună. Răspunsul nu îl pot da, însă, decît specialiști de calibru: istorici, sociologi, bărbați de stat cu viziune amplă șamd. Asta, în măsură în care îi avem.

Scriam, în primăvară, că balamucul din jurul centenarului Marii Uniri a început deja, cu referire la scandalul legii privind Centenarul Războiului pentru Întregirea Neamului și Centenarul Marii Uniri, adoptată pe 3 mai. Inițiată de PNL spre uzul președintelui Klaus Iohannis, modificată drastic de către PSD-ALDE, contestată la CCR de liberali, legea ne-a oferit o mostră din ce înseamnă sărbătorile în stil mioritic. Încep cu băutură și dans și se termină cu bătaie. Dedesubturile scandalului respectiv le găsiți aici.

Tot în primăvară, însă, apăreau primele semne de nervozitate din partea maghiarilor: la congresul UDMR, marii lideri, cu Marko Belo și Kelemen Hunor în frunte, dădeau cărțile pe casă: ungurii nu au deloc motive de sărbătoare, anul viitor, ba dimpotrivă.

A urmat o pauză, dar meciul a fost reluat în aceste zile, cînd s-a făcut suta de ani de la eroicele lupte din primul război mondial de la Mărășești, Mărăști și Oituz, care au prefigurat Marea Unire.

Liderii maghiarilor au reluat teza momentului istoric fericit pentru români, dar tragic pentru unguri.
De astă dată, încep să apară contra-reacții dure: un ONG binecunoscut, condus de Alexandru Cumpănașu, cere oficial retragerea cetățeniei române a lui Kelemen Hunor. Te-ai aștepta ca un organism specializat în drepturile omului să știe un adevăr banal, anume că cetățenia dobîndită prin naștere nu se poate retrage nicăieri în lume, e scris și în lege și în constituție.
Greu de crezut că Alexandru Cumpănașu nu știe asta, mai degrabă asistăm la ignorarea legii de dragul escaladării scandalului.
Mai aflăm că din manualele de istorie a dispărut, brusc, povestea tinerei eroine Măriuca Zaharia și tot așa.

Președintele Klaus Iohannis are, însă, propriile serioase probleme în domeniu.

Participant la manifestările omagiale de la Mărășești, el trebuie să facă un slalom teribil de imagine.

Asta, pentru că la Mărășești și Oituz și-au vărsat sîngele alături de bravul ostaș român cei care azi sunt pe lista ne-prietenilor, adică rușii.

În schimb, ne-am luptat atunci fix cu cei care azi ne sunt marii prieteni: Germania și Austria.

În armata lor, ca și în armata lui Hitler din al doilea război mondial, s-au regăsit mare parte din sașii președintelui.

Grea postură, oricum ai da-o.

Cum să-i omagiezi pe unii fără să-i deranjezi pe alții?

Zice președintele în discursul rostit la Mărășești:

”Este momentul potrivit să evocăm astăzi cu recunoștință sprijinul misiunii militare franceze de sub comanda Generalului Berthelot, care a contribuit semnificativ la victoriile din vara anului 1917.

Îi onorăm, totodată, pe militarii ruși căzuți în luptă, pe câmpul de bătălie de la Mărășești, alături de ostașii români”.

Corectă ar fi fost ordinea inversă a elogierii, dat fiind că rușii au pierdut în Moldova peste 25.000 de oameni, față de cei 27.000 de români căzuți, în timp ce francezii lui Berthelot erau vreo 1.500 cu totul.

Da, dar rușii sunt azi pe lista neagră.

Mai mult, președintele a trebuit să bage și o formulă cvasi-acoperitoare, de milostenie și față de dușmanii de atunci, care ne sunt prietenii de azi:

”La un secol de la Primul Război Mondial, îi pomenim pe cei căzuți în luptă care se odihnesc în pământul țării noastre, indiferent de steagul sub care au luptat şi de limba în care au jurat credință acestuia. Fie-le țărâna ușoară!”.

În fine, Iohannis a ținut musai să puncteze și că ”La un secol de atunci, România este un stat puternic, pe care aliaţii şi partenerii se pot baza, pilon de stabilitate şi securitate în această regiune. Iar acest lucru se datorează în mare măsură și Armatei României”.

E bine că și la comemorarea eroilor noștri președintele tot la stabilitatea aliaților se gîndește.

E foarte probabil ca postura delicată în care se plasează etnicii germani în raport cu centenarul luptelor din 1917 să fi condus la celebrarea cu un fast nemaiîntîlnit, suspect de-a dreptul, a Zilelor Sașilor de Pretutindeni, exact în această perioadă.

Suspect spunem, din mai multe puncte de vedere: în primul rînd, numărul de 7-8 ori mai mare de sași participanți, față de edițiile obișnuite și întinderea serbării pe un număr mare de zile (vreo două săptămîni cu totul). Au fost invitați 12.000 de sași, 10.000 doar de peste hotare, față de o prezență obișnuită de cîteva sute, maxim 2.000 în alți ani. De altfel, în toată România abia dacă mai sunt vreo 14-15.000 de sași. Pe de altă parte, anul acesta nu era nimic special de celebrat, precum a fost în 2014, cînd s-au împlinit 70 de ani de la marea deportare din Ardealul de nord.

Nu în ultimul rînd, sărbătoarea tradițională are loc în fiecare an în septembrie; anul acesta, s-a cerut decalarea ei în august pe motiv că în Germania e lumea în concediu în această perioadă și e mai ușor de venit în România. Interesant, dar în Germania, ca peste tot, în FIECARE an e perioadă de concedii în august.

Pare că cineva cu o bună viziune de ansamblu a vrut să suprapună sărbătoarea etnicilor germani cu manifestările în cinstea centenarului primul război mondial pentru a ”echilibra” oarecum tabloul și a semnala că vremurile de vrăjmășie s-au dus de mult. Și pentru a face cît mai mult uitat faptul că românii și etnicii germani s-au cam aflat pe baricade sîngeroase diferite în acele vremuri.
Un fapt istoric care, vrînd-nevrînd, va tot fi reamintit în anul care urmează.

Să fi fost mega-sărbătoarea din acest an a sașilor o manevră de PR a Germaniei? Posibil, dat fiind că de organizare și finanțare s-au ocupat, anul acesta, o serie de organizații ale sașilor din Germania, nu din România.

În orice caz, e tot mai clar că centenarul primului război mondial și cel al Marii Uniri nu îi prea fericește nici pe etnicii maghiari, nici pe cei germani. Și, cu cît festivismul va lua amploare, rănile vechi s-ar putea redeschide, dureros, mai larg și mai larg.
Poate nu ar fi o idee rea, în consecință, ca marcarea veacului scurs de atunci să fie făcută ceva mai discret, mai cu tact, pentru a menaja orgoliile. Dar, cum spuneam, o asemenea decizie trebuie să revină unor factori de elită ai societății, cu simț al măsurii și clar viziune.

Cam la fel cum s-a întîmplat la nivel european cînd, în 1994, legendarul cancelar german Helmut Kohl a dorit să ia parte ca reprezentant al Germaniei, în premieră, la manifestările prilejuite de a 50-a aniversare a debarcării în Normandia. A fost refuzat politicos, explicîndu-i-se că ”e prea devreme” ca steagul german să fluture alături de cele ale foștilor adversari. A trebuit să treacă încă un deceniu pentru ca Gerhard Schroeder să fie admis la a 60-a aniversare. Chiar și atunci, au fost organizații ale veteranilor de război americani și britanici care au protestat vehement: e prea devreme.

În România o fi potrivit de tîrziu? (Bogdan Tiberiu Iacob)