Sfîrșitul de an a adus alianței USL destule critici pentru incoerența, lipsa de clarviziune și moliciunea politică de care dă dovadă, nu puține fiind chiar suspiciunile de blat al unor lideri. Critici venite nu din partea trompetelor puterii, care presetează contra cost, ci din partea unor voci aflate chiar în tabăra opoziției. Să o spunem tranșant, e mult adevăr în opinia că USL nu se mișcă deloc cum ar fi normal pentru o alianță care se pregătește să vină spectaculos la putere. E ăsta un semn clar că opoziția va pierde alegerile? Paradoxal, nu.

Nu o spunem noi, ci istoria recentă. Care a dovedit că o alianță politică poate cîștiga puterea chiar dacă se mișcă prost, încă mai prost decît USL.
E vorba de alianța DA, care s-a format în anul preelectoral 2003 și a cîștigat alegerile în următorul an.

Pentru cei care au uitat, să amintim că formarea alianței în cauză a fost cel puțin la fel de dificilă și de controversată ca și cea a USL, nu doar din cauza clivajului stînga/dreapta, ci, mai ales, din cauza relațiilor foarte proaste existente între cele două partide, veșnic în conflict în interiorul guvernării din regimul Constantinescu.

Finalmente, alianța s-a constituit în a doua parte a anului 2003, dar mergea atît de prost încît, nu mult înaintea alegerilor locale, în PNL apăruse deja un curent de opinie favorabil unei alianțe cu PSD după alegeri. ”Este singurul scenariu realist, dacă vrem să privim lucrurile în față” spunea în mai multe ieșiri publice vicele PNL Teodor Meleșcanu.

În luna ianuarie 2004, raportul anual al Societății Academice Române, a Alinei Mungiu, o militantă feroce pro-ADA, atrăgea atenția, cu seriozitate, asupra riscului ca alianța opoziției să aibă soarta CDR.
„Alianța DA își poate îmbunătăți performanțele devenind un adversar redutabil pentru PSD, numai dacă promovează o altfel de strategie, cu renunțarea la candidați separați pentru alegerile locale și constituirea unui guvern alternativ credibil care să fie prezentat publicului dinainte. Dacă nu face aceste lucruri, suspiciunea generală va fi că lupta internă pentru poziții, ca și în cazul CDR, trece înaintea oricărui alt obiectiv și asta, nu altceva, limitează Alianța la maximum 30% din voturi” avertiza raportul lui Mungiu.

”Replica” opoziției nu întîrzia să apară, în sensul că opinia publică afla curînd despre certurile tot mai dure privind împărțirea ciolanului guvernării ipotetice în interiorul opoziției. Tăriceanu voia premier, dar la fel și Meleșcanu, ori măcar la Externe, Eugen Nicolăescu trăgea la Finanțe, Vosganian voia la Economie, Flutur la Agricultură șamd. Impresia generală era că DA nu va depăși momentul localelor.

Prin luna mai apăruse și ideea aiuritoare – pentru acea perioadă-, a suspendării lui Ion Iliescu din funcție pe motiv de partizanat politic pro-PSD, deși acesta mai avea doar cîteva luni de mandat. Pentru a înțelege ”maturitatea” acțiunii, trebuie să precizăm că la acea dată PD nici măcar nu mai avea grup parlamentar în Senat, din cauza numeroaselor dezertări către putere.
Alta: la lansarea candidaților PD pentru locale, de la Sala Palatului, co-președintele Stolojan nu a fost măcar invitat de către Băsescu să participe, spre marea lui supărare, iar o moțiune de cenzură contra guvernului Năstase pe tema adopțiilor internaționale, inițiată de PRM, a fost susținută în parlament de PD, dar nu și de PNL. Rezultatul? Mesaje confuze către proprii alegători.

Pe de altă parte, opoziția era băgată în corzi, în anul electoral, de asmuțirea DNA (PNA) pe lideri ai săi de către partidul de guvernămînt. PSD ajunsese să ceară pînă și în comunicate oficiale de presă autosesizarea DNA împotriva unor nume precum Păcuraru, Flutur, Nini Săpunaru, Stolojan, Radu Berceanu, Tăriceanu, Valeriu Stoica, Aristotel Căncescu, Ioan Ghișe, Nicolae Vlad Popa etc.

Cît despre cei doi lideri ai ADA, Stolojan și Băsescu, aceștia erau un tandem exact pe măsură celui actual Antonescu-Ponta. Ba, am îndrăzni să spunem, încă mai rău. Liderul PNL instituise o dictatură atît de feroce în partid încît cenzura atent fiecare comunicat sau luare de poziție a liberalilor, rezultatul fiind că aceștia își puseseră lacăt la gură, unul cîte unul, exact cînd ar fi trebuit să iasă la luptă în media. Tot el decisese, în vară, că orice liberal care critică o decizie a conducerii va fi automat exclus din partid. În afara disciplinei impuse în PNL, Stolojan nu se făcea remarcat decît prin pasivitatea cvasi-totală, permanent sancționată de presa vremii. (Nici nu e de mirare că în vara lui 2004, sondajele de sertar au împins la rocada lui cu Băsescu, la președinție).
După Paște, bunăoară, PNL a trebuit să își amîne primele acțiuni în pregătirea localelor pentru că Stolojan alesese o vacanță mai lungă, la munte. În iulie, însă, același Stolojan refuza să permită membrilor conducerii PNL să participe la înmormîntarea soției lui Crin Antonescu, pe motiv că nu e firesc să se întrerupă o ședință de partid pentru probleme personale.

De cealaltă parte, Băsescu era ocupat strict de problemele primăriei, mai ales că la finele lui 2003 îi trecuse o arestare pe la ureche în scandalul contoarelor, și ieșea în evidență doar prin stridențe de limbaj.

„Este clar că nu mai avem în Adrian Năstase un premier. Premierul de la Cotroceni, Ion Iliescu deține acum controlul absolut. Pentru prima dată încerc un sentiment de milă pentru Adrian Năstase; a făcut atîtea compromisuri încît a ajuns să nu mai însemne nici cît cîrpa de la ușa lui Iliescu… cîrpa de șters pe picioare. Dacă ar avea o urmă de demnitate, Adrian Năstase ar demisiona, dar cîrpă demnă ați văzut?” declara Băsescu în martie 2004.
Probabil azi e mulțumit că are în Emil Boc un premier demn, cu șira spinării, neatîrnat Cotrocenilor.

Comparînd prestația actuală a USL cu cea a ADA, mai că am spune că formula PSD-PNL e mai acidă și mai bătăioasă decît cealaltă.
Asta nu înseamnă că nu au dreptate criticii USL cînd remarcă o serie de lucruri nelalocul lor în activitatea opoziției.

De ce a cîștigat, totuși, alianța DA, în ciuda gafelor în serie făcute și a comportamentului departe de a normele politicii autentice?

De ce are la fel de multe șanse să cîștige anul acesta USL, deși are, și ea, suficiente bube în cap?

Răspunsul e simplu, comun ambelor cauze: alegerile nu depind doar de un combatant, ci și de adversarul său.

În 2003-2004, PSD, deși considerat un colos politic, cu mai toate pîrghiile puterii în mînă, a comis erori după erori, mai toate generate de tensiunile interne și de lupta între palate.
Năstase încerca permanent să se scuture de tutela lui Iliescu, președintele făcea tot posibilul să mențină controlul situației. Lupta între tabere a dus la demisii spectaculoase din guvern – precum trioul Stănoiu-Beuran-Micky Șpagă, la finele lui 2003 – la restructurări guvernamentale mai degrabă nefericite în 2004, la înlocuirea întregii delegații permanente după eșecul la locale, la mascarada alegerilor preliminare din PSD, la propulsarea lui Geoană drept candidat la primărie doar pentru că i se dorea ruperea gîtului, la dispensarea de voturile PRM și exemplele ar putea continua. Nici măcar încheierea unei alianțe legale cu PC nu a servit PSD, doar ne amintim cum a tulit-o Voiculescu spre putere ca din pușcă, imediat după alegeri.

Dacă USL gafează cam la fel cum gafa ADA, la fel de adevărat e că și guvernarea PDL a luat-o prin porumbi încă mai rău decît PSD în 2004.

Pentru a cîștiga alegerile, USL nu trebuie – precum în bancul celebru cu americanul și japonezul fugăriți de leu în junglă-, să alerge pentru a bate recordul la eficiență politică. E suficient doar să alerge nițel mai tare decît puterea.

Iar dovada cea mai clară că PDL se teme tot mai tare de USL e întețirea vocilor portocalii care căinează soarta liberalilor și a pesediștilor, le susură la ureche mieros să desfacă alianță și le presară pe coadă sondaje care îi arată în cădere.

Dacă drumul USL ar fi unul înfundat, e de la sine înțeles că PDL ar face totul să îi încurajeze să continue. Nu de alta, dar regula neîntreruperii adversarului atunci cînd greșește e atît de veche încît o cunosc pînă și copiii de grădiniță, darmite activiștii PDL. (Bogdan Tiberiu Iacob)