Este un eșec. Dinainte programat. Și ascuns în spatele unui acord. De încetare a focului. Este o procedură standard în cazul oricărei catastrofe majore. Populația nu este anunțată. Pentru că, dacă oamenii intră în panică, pagubele sunt mult mai mari. Războiul de la ușa României se desfășoară în toată regulă. Și în ciuda acordurilor de încetare a focului, ultimul fiind semnat azi-noapte. Și nu mai este de multă vreme doar un război civil. Acolo se confruntă unități militare în toată regulă, neasumate însă de statele beligerante. Cât de amenințată este România?

Foarte amenințată. Și în mod direct. Niciodată de la debutul celui de-al Doilea Război Mondial, acestei țări nu i s-a mai dat un ultimatum. Penultimul a fost atunci când a trebuit, sub presiunea lui Hitler, să-i cedăm Ungariei nordul Ardealului. Al doilea ultimatum a fost dat de sovietici atunci când a trebuit să le cedăm Basarabia. Pe care nu ne-au mai înapoiat-o. Acum, un înalt responsabil de la Kremlin a anunțat, nici mai mult, nici mai puțin, că dacă Occidentul nu slăbește presiunea asupra Moscovei, intervenind în apărarea Ucrainei în fața agresiunii Moscovei, una dintre primele ținte militare va fi România. Flota și baza de la Deveselu. Este ultima dintr-un șir de amenințări, cât se poate de explicite.

Și cum ar fi dacă, Doamne fereşte, ar fi? Este indiscutabil că nicio umbrelă nu ne-ar putea feri de primul asalt balistic venit dinspre răsărit și nici nu ne-am putea apăra eficient, cu toate asigurările articolul 5 din Tratatul NATO, de o invazie terestră executată de Rusia. Evident, Alianța Euro-Atlantică s-ar pune, într-un târziu, în mișcare. Și Rusia ar fi pedepsită. Dar, după ce – și nu înainte – ca România să fi fost făcută scrum.

Paradoxul face că, la scurt timp după ce România, pentru prima dată în istorie, a devenit parte a celei mai importante alianțe militare, economice și politice la nivel global, să se afle, mai expusă decât oricând, unor lovituri armate. Să sperăm că un asemenea deznodământ este pur teoretic. Căci, dacă catastrofa s-ar întâmplă și nu ar mai fi doar simulate, ar fi văi și amar de această țară.

Cât despre Minsk II, așa cum spuneam mai sus, este un eșec dinainte programat. Încetarea focului este maximum acordului la care s-a ajuns. Și nu înseamnă nimic. Rusia lui Putin, împotriva tuturor, a rezistat încă o dată. În ciuda potențialului ei din ce în ce mai scăzut de mare jucător economic sau de jucător militar global. Ce a contat? Răspunsul e dur. A contat agresivitatea Rusiei și faptul că acest stat vorbeşte pe o singură voce. Cea a lui Vladimir Putin. În timp ce, de partea cealaltă a mesei, s-a aflat un reprezentant al Ucrainei, care are o agendă diferită de agenda tuturor celorlalți și o situație aproape imposibilă pentru a negocia, cât de cât credibil. Reprezentanții Uniunii Europene, respectiv Germania și Franța, state aflate în divergență în ceea ce privește politica față de Moscova, dar și în divergență cu cea de-a patra și cea mai importantă parte a dialogului de la Minsk, Statele Unite, a căror poziție este, la rândul ei, în divergență față de toți ceilalți.

Așa-zisul Acord de la Minsk nu constituie, pentru vreo minte lucidă, niciun motiv de înseninare. Dimpotrivă. Dacă toți acești șefi de stat s-au chinuit, ore în șir, doar pentru a obține o încetare a focului, care nu este nici instantanee și nu va fi nici de lungă durată, atunci avem cea mai evidentă dovadă că pulberea din butoi stă să explodeze. (Sorin Rosca Stanescu)