Se întrunesc membrii CSM. Judecători și procurori. Oameni cu o experiență incontestabilă în domeniu. Dintre care unii, destul de mulți, sunt de bună credință. Se sfătuiesc. Iau o decizie. După ce, în prealabil, își prezintă și își analizează reciproc argumentele. Și ce să vezi? Decizia e doar una consultativă. Pentru că, mai târziu, vine o singură persoană și decide. O păstrează sau o aruncă la gunoi. Și nu este singurul caz de acest fel. România „facultativelor” sau, cum doriți, „consultativelor”, este un stat eșuat. Fix din acest motiv.
Am fost deseori și voi mai fi critic la adresa modului în care este organizat Consiliul Superior al Magistraturii. Cred – și am toate argumentele în acest sens – că în această instituție nu au ce să caute procurorii. CSM ar trebui să fie exclusiv un organism de decizie al judecătorilor. Într-un proces penal sunt trei părți. Avocatul, care își reprezintă clientul, persoană fizică sau juridică și încearcă să-i apere interesele. Procurorul, care are rolul de a apăra interesele statului. Iar deasupra acestora este judecătorul, care înclină balanța într-o parte sau alta. Care decide. Existența unui Consiliu Superior al Magistraturii, din alcătuirea căruia fac parte doar două părți, nu una, nu trei, este o inepție. Și, cu toate acestea, până când lucrurile vor fi schimbate printr-o nouă Constituție, eu cred că CSM nu are niciun rost atâta timp cât deciziile sale, luate de obicei după îndelungate și serioase deliberări, rămân opționale. Ca un fel de sfaturi, de care decidenții politici pot sau nu pot să țină seama.
Președintele României, chiar dacă îi permite Legea Fundamentală acest lucru, nu are niciun drept moral să ia o decizie diferită sau chiar diametral opusă verdictului dat de Consiliul Superior al Magistraturii. Dacă pretindem că suntem un stat care acordă prioritate forței dreptului și nu dreptului forței, atunci cum ne putem permite să ignorăm, de câte ori dorim sau gândim altfel, o concluzie la care au ajuns specialiștii de primă mărime, judecători și procurori cu experiență din CSM? Oricâtă autoritate ar putea avea un președinte și oricât de mulți consilieri ar avea acesta, este exclus să poată rivaliza în materie de autoritate profesională cu un organism cum este CSM.
Cu atât mai mult, un ministru al Justiției, un personaj mai bun sau mai puțin bun, dar numit în această poziție exclusiv din motive politice, nu poate aduce în poziție de knockout Consiliul Superior al Magistraturii, declarând în același timp, în mod demagogic, că această instituție reprezintă epicentrul și creierul unei puteri independente în stat. Care este puterea judecătorească.
Președintele României, în persoana lui Klaus Iohannis, a ignorat decizia CSM în ceea ce-i privește pe doi dintre cei trei șefi ai marilor Parchete. A trecut pur și simpu peste această decizie, călcând-o în prealabil în picioare, și a făcut respectivele numiri ca și când CSM nu ar fi avut nicio obiecție. Din acest motiv, în mod corect, a fost criticat atât de analiști, cât și de oameni politici. Între acești oameni politici s-a numărat și actualul ministru al Justiției, Stelian Ion. La acea dată, un simplu membru USR, cu o vizibilitate discutabilă. La scurt timp, primind protofoliul Justiției, acesta încalcă la fel de brutal regula morală despre care m-am pronunțat mai sus. Utilizând același motiv. Și anume că nu-i interzice Constituția să procedeze astfel. Decizia luată zilele trecute de CSM, după o îndelungată și aprinsă dezbatere, de a nu fi desființată singura structură care permite anchetarea unor judecători și procurori care au comis abuzuri grave, încălcând drepturi și libertăți fundamentale ale omului, nu reprezintă pentru Stelian Ion nimic. Cel mult o hârtie, care poate fi aruncată la coșul de gunoi. Și a spus acest lucru la fel de explicit, cum l-a acuzat de aceeași faptă nu cu mult timp în urmă pe președintele Klaus Iohannis.
Exemple în acest sens, din nefericire, sunt nenumărate. Mă voi referi însă pe scurt doar la un fapt care este, după opinia mea, și mai grav. Și anume la nerespectarea deciziilor Curții Constiționale a României. Când CCR constată că un act normativ nu este conform cu Legea Fundamentală, atunci, în mod obligatoriu, respectivele norme trebuie schimbate. Sau, dacă CCR constată că un act normativ este constituțional, atunci instituțiile statului au obligația de a-l aplica. În mod logic, nimeni nu se poate plasa din această persectivă la jumătatea drumului. Și totuși se întâmplă. Când unui președinte al României nu-i convine o decizie CCR, acuză pur și simplu instituția că se află în slujba adversarilor săi politici și decide de capul lui că legea nu trebuie aplicată. Și invers.
Mă opresc în acest punct. Făcând precizarea că, dacă dorim să fim cu adevărat un stat așezat, modern și puternic, avem obligația, cu mic cu mare, să dăm putere executorie și nu facultativă sau consultativă unor decizii adoptate de instanțe specializate, care sunt alese și funcționează în mod constituțional. (Sorin Roșca Stănescu)