România trăieşte simultan mai multe crize care se amplifică reciproc. Aşa-numita „multiplă suprapunere a crizelor‟ – economică, politică, socială, instituţională şi geopolitică – transformă fiecare criză individuală într-un factor de amplificare pentru celelalte. Nu avem de-a face cu o perioadă dificilă care va trece de la sine, ci, de acum, cu un sistem aflat sub presiune structurală. Iar sentimentul predominat, mai ales la nivelul clasei politice, al instituțiilor statului, este ura. Ura care a țîșnit azi ca un gheizer și la congresul PNL. O ură care nu anunță nimic bun pentru societate și pe care politicienii o alimentează de la o zi la alta tot mai mult.

Economic vorbind, deficitul bugetar depăşeşte pragurile de alarmă ale Comisiei Europene, inflaţia sapă în puterea de cumpărare a românilor, iar creşterea taxelor operată de guvernul Ilie Sărăcie a redus drastic consumul intern fără a rezolva, în schimb, mare lucru. Grevele şi protestele se țin lanț și amenință să devină și mai profunde. Nu sunt accidente – sunt simptome ale unei frustrări acumulate sistematic.

Pe fond politic, suntem martorii unei crize de legitimitate fără precedent în democraţia post-decembristă. Guvernul a căzut prin moţiune. Desemnarea premierilor e blocată sau contestată. Preşedintele e atacat public cu termeni de patologie mentală de către intelectuali de elită. Congresul PNL devine scenă a acuzaţiilor reciproce între liberali, aproape cu valoare de denunţ penal. Tot de la tribuna congresului e atacată justiția care l-a ”înțepat” pe Fritz, procurorii care au îndrăznit să se ia de Ciucu, serviciile secrete. ”Modernizarea cu rădăcini” a început, ironia sorții, cu ”dezrădăcinări” de vechi membri.

Ce să spunem? Cînd vocabularul politic încorporează termeni de patologie psihică pentru a descrie adversarii, nu mai vorbim despre dezacord democratic. Vorbim despre dezumanizare. De la Goethe citire: „Întîi desfigurează-ți adversarul, iar apoi combate-l ca pe un monstru!”.

Foarte gravă nu e niciuna din aceste crize luate separat. Ceea ce e foarte grav este că toate acestea se petrec într-un climat de limbaj (linșaj) public care a încetat să mai fie democratic în sensul clasic al cuvîntului. Divizarea patriot versus trădător, suveranist versus progresist, rusofil versus bruxellez, sorosist versus conservator – aceste antiteze nu descriu realităţi politice. Ele construiesc efectiv lumi paralele în care compromisul devine trădare, iar cel care gîndeşte diferit devine inamic odios.

Democraţiile nu funcţionează prin constrîngere legală în primul rînd, ci prin încredere. Încrederea în instituţii, în proceduri, în faptul că un adversar politic învingător va respecta regulile jocului. Atunci cînd această încredere se prăbuşeşte, instituţiile înceapă să funcţioneze pur formal – există pe hîrtie, sunt populate de funcţionărime, dar nu mai produc legitimitate.

România se află deja într-o fază avansată a acestui proces. CCR este percepută ca un instrument politic total supus puterii. DNA şi DIICOT sunt citite, orice ar face, prin grila politică. Parlamentul a încetat să mai fie văzut ca loc al deliberării şi a devenit arenă de spectacol. Nicușor este atacat concomitent din direcții foarte diferite, o premieră, practic. Fiecare instituţie e simultan și victima şi instrumentul polarizării.

Fiecare tabără își construiește propria realitate. Fiecare are propriile surse de informare.
Propriile televiziuni. Propriii influenceri. Propriii experți, cu sau fără ghilimele. La un moment dat, cetățenii nu mai împărtășesc nici măcar aceleași fapte, darmite idei.

Există o logică internă a respectivei polarizări care, odată declanşată, tinde să se auto-reproducă. Politologi de calibru au descris-o de-a lungul vremii ca pe o „cursă a înarmărilor retorice‟: fiecare escaladare a unui actor obligă celelalte părţi să escaladeze la rîndul lor, pentru că a nu o face e perceput ca slăbiciune. Rezultatul este o spirală în care pragurile acceptabilităţii sunt sărite în lanț. Sau, cum mai plastic zicea Gandhi, ”ochi pentru ochi înseamnă în final o lume de chiori”.

Cînd un intelectual de anvergura academicienei Ana Blandiana caracterizează preşedintele țării drept anormal şi bolnav cu capul, evenimentul nu trebuie interpretat exclusiv ca o opinie personală. Este, mai ales, un simptom al degenerării limbajului public pînă la punctul în care atacul la persoană devine instrument politic legitim. Dacă acest lucru se întîmplă în vocabularul unei personalităţi culturale de elită, ce se întîmplă în dezbaterea de bodegă? Să ne amintim că alt intelectual rafinat, Gabriel Liiceanu a făcut cîndva elogiul expresiei ”M…e PSD”? Iar azi, într-un interviu, îl acuză pe Nicușor de atîta ură față de un concurent încît ”ar face orice ca să-l distrugă și se folosește de PSD și de Grindeanu și de aparatul de servicii secrete”. Ură, peste tot ură…

Realitatea e că o democraţie nu moare neapărat printr-o lovitură de stat. Moare mai adesea prin acumularea de ”mici” abateri de la normă, fiecare justificată de urgența momentului. Păruiala politică nu rămîne în spaţiul politic. Ea coboară rapid în viaţa cotidiană, fragmentează comunităţile locale, divide familii, prieteni, produce animozităţi de durată. Oamenii înceapă să perceapă membrii grupului politic advers ca ameninţări personale, nu ca cetăţeni cu opinii diferite.

De aici încolo se pot întîmpla lucruri tare rele. Să schițăm cîteva scenarii. Următoarele consecinţe nu sunt inevitabile, dar sunt plauzibile în condiţiile actuale. Probabilitatea lor creşte cu fiecare lună în care nu apare o corecţie politică serioasă. Incapacitatea de a forma guverne stabile paralizează adoptarea de politici publice esenţiale. România riscă să devină un stat care există pe hartă, dar nu mai produce mai nimic. Consecinţele pentru PNRR, pentru fondurile de coeziune şi pentru procedura de deficit excesiv pot fi severe.

Grevele şi protestele actuale sunt încă pașnice. Riscul este ca ele să se politizeze – să fie cooptate sau instrumentalizate de actori politici extremi, devenind din mişcări sindicale sau civice, mişcări de destabilizare. Precedente din Franţa, Vestele Galbene din 2018–2019 sau Grecia 2011–2012 arată cît de rapid poate fi acest transfer.

Pe termen mediu, să zicem următorii 3-4 ani vom avea erodarea și mai serioasă a statului de drept. Avem deja erodarea gravă a normelor democratice printr-o succesiune de „excepţii justificate‟ – fiecare guvern încălcînd, cum spuneam, puţin mai mult procedura, fiecare majoritate parlamentară tratînd instituţiile puţin mai instrumentalizat. Fiecare nou actor politic ia abuzul de unde l-a lăsat predecesorul și-l împinge glorios mai departe.

Italia anilor 70 este poate cel mai relevant analog pentru dinamica politică românească. În contextul polarizării extreme între creștin-democrați și comuniști, discursul public a degenerat progresiv. Consecinţele au inclus instabilitate guvernamentală cronică (55 de guverne între 1946–1994), proliferarea organizaţiilor paramilitare de extremă, precum Brigăzile Roşii, culminate cu asasinarea fostului premier Aldo Moro în 1978. Economia a suferit stagflaţie severă. Revirimentul a venit abia odată cu prăbușirea sistemului partitocratic în criza Mani Pulite din anii 90. Morala: sistemele ”încinse” nu se răcesc singure – au nevoie de un şoc extern sau de o criză suficient de severă pentru a reface punțile între oameni.

De acord, conflictul politic e legitim şi necesar într-o democraţie. Ceea ce nu e legitim este confundarea adversarului cu duşmanul, a dezacordului cu trădarea şi transformarea limbajului politic în instrument de dezumanizare. E o diferenţă între a spune „politicile lui X sunt greșite şi duc ţara în prăpastie‟ şi a spune „X este un trădător bolnav mintal care lucrează pentru ruși‟. Prima propoziție e dezbatere democratică. A doua pregăteşte terenul pentru ceva foarte rău, mai devreme sau mai tîrziu.

O ţară care îşi consumă toată energia politică în a-şi cataloga proprii cetăţeni ori drept patrioți ori drept trădători nu mai are energie pentru a rezolva niciuna din problemele reale care produc această frustrare.

România nu e condamnată definitiv, din fericire. Are încă instituţii funcționale, o ancorare euro-atlantică care acţionează ca factor de stabilizare, are cît de cît o societate civilă, deși era loc și de mai bine, şi o clasă de mijloc încă vie. Dar astea sunt resurse, nu garanții. Depinde de actorii politici şi, în ultimă instanţă, de alegători, dacă aceste resurse vor fi utilizate rațional sau irosite. Istoria modernă nu cunoaşte căi de ieşire din spirale ale urii care să nu fi costat scump. În cel mai bun caz, costă timp şi energie politică care ar fi putut fi investite în probleme reale. În cel mai rău caz, costă mult mai mult. (Bogdan Tiberiu Iacob)