Dacă pînă recent aveam un partid cu o idee unică și fixă, interesul național, am numit UNPR, acum avem încă unul: PSD, cu al său consens național trîmbițat din zori în seară de Dragnea. Analiștii văd – corect – în asta o predare a social-democraților către palatul Cotroceni. În fapt, lucrurile sunt și mai profunde: PSD se aruncă, prin ideea consensului, la picioarele americanilor, sperînd, probabil, că asta va mai domoli tăvălugul DNA,

Probabil că nici Ion Iliescu, în vremurile bune, nu flutura atît de des ideea de consens pe cît o face azi Liviu Dragnea, devolaînd noua strategie a PSD.

„S-a văzut la Codul fiscal că am putut lucra împreună. (…) Vom lucra împreună şi la legea salarizării, vom lucra împreună şi la buget şi la votul prin corespondenţă şi la multe alte chestiuni importante. O pace politică în România nu poate să genereze decât dezvoltare. Un război permanent politic sau hărţuială de dragul hărţuielii nu ne dă speranţa că chiar putem realiza o dezvoltare serioasă şi stabilă”, spune Dragnea, cu aerul boierului care-i explică lui Moș Ion Roată conceptul Unirii.

În realitate, nu de viitorul nației îi pasă mai-marelui baronilor PSD. Un lider care, din pozițiile de secretar general și, mai apoi, de președinte executiv, nu a fost în stare ani de zile să organizeze un partid, mergînd pînă la a deplînge ulterior – culmea! – tot el starea actuală, nu are cum să ”bată” cu privirea în viitorul țării cale atît de lungă.

Liviu Dragnea nu e un vizionar și nu are anvergură politică – aici Mircea Geoană are dreptate cînd îl etichetează – este doar un fel de contabil cu mînecuțe, bun să transmită ordine de sus din ureche în ureche.

De această dată, gura care transmite ordinele e plasată foarte sus.
Nu e vorba de Klaus Iohannis, alt habarnist politic.
Ci de Departamentul de stat american, care a transmis încă din ianuarie noile sale linii directoare: consens și colaborare politică cvasi-generalizată.
La vizita din ianuarie a Victoriei Nuland, reamintim, după o serie de întîlniri la nivel înalt cu oficiali ai statului, s-a desprins clar ideea că americanii asta așteaptă de la scena politică românească: consens pe marile proiecte și strategii.

„Doamna Nuland a spus că România este cel mai important partener din Europa de Est, alături de Polonia, că este cea mai stabilă țară din această zonă și că ne mulțumește pentru eforturile pe care le aduce cea mai stabilă țară politică și predictibilă; că în acest moment predictibilitatea și capacitatea Parlamentului de a face legi care să nu mai fie modificate nu știu după cât timp permite ca mediul investițional american să vină în România mai des decât au venit în trecut și că ne roagă pe toți să fim în consens când luăm decizii majore, adică modificarea legilor electorale, legea finanțării partidelor politice (…), astfel încât să existe un raport corect între stat, partide politice și mediul investițional”, a susținut Zgonea, după întrevederea cu ea. Aceleași idei răzbat și din interviurile date pe parcursul șederii la București.

Pentru un ”tutore” extern, consensul e foarte bun, pentru că dă mai puțină bătaie de cap. Nu se știe cît de bun e, însă, pentru democrație.
Pentru că democrația exclude exact consensul, spre deosebire de dictaturi, unde el e literă de lege. Pentru democrație e ideal să existe curente diferite chiar în interiorul aceleiași formațiuni politice, ce să mai vorbim de scena politică în ansamblu.

E frumos să fluturi ideea consensului național, măcar în ceea ce privește marile proiecte, dar viața a demonstrat fără drept de apel că nici acolo – sau mai ales acolo – nu se reușește respectivul consens pe cale naturală.
România de dinaintea primului război a decis pe muchie de cuțit intrarea în conflict de partea Antantei, fiind ruptă în două mari curente de opinie de sus pînă jos. Fără incidentul Pearl Harbour – regizat sau nu – Roosevelt nu ar fi avut nicio șansă să convingă congresul de necesitatea intrării SUA în război, deși interesul național o cerea cu vîrf și îndesat. Deciziile care se iau fără dezbateri intense pro și contra, fără ciocniri de idei, chiar și cu scîntei, sunt extrem de periculoase.

România se află în fața unei etape istorice delicate: aceea în care primele trei partide ale țării, PSD, PNL, UNPR, pare că decid în mod controlat să renunțe la lupta firească putere-opoziție, la dezbaterile pe marginea marilor proiecte, în favoarea unor înțelegeri la masa verde, în numele așa-zisului interes național.

Istoria a dovedit, cum spuneam, însă, că asemenea manevre sunt contra naturii, în primul rînd a celei umane.
Ultima oară cînd s-a pus pe tapet asemenea consens a fost în primăvara anului 2000, la inițiativa opoziției conduse de Ion Iliescu. În fapt, însă, la fel cum PSD-ul de azi al lui Dragnea nu are în cap decît domolirea tăvălugului procurorilor, cel al lui Iliescu voia doar să îngroape scandalul ”firul roșu”, care tocmai izbucnise și amenința să aibă costuri electorale masive.

Ion Iliescu cerea, la acea vreme, inițierea, de către șeful statului, a unei dezbateri cu participarea forțelor politice, patronatelor, sindicatelor și reprezentanților societății civile în vederea adoptării unei „platforme naționale de înțelegere și acțiune comună”. El primea un răspuns prompt din partea președintelui Emil Constantinescu. care aprecia că PDSR, „a evaluat corect riscurile cu care se confruntă România în această perioadă și a decis să adopte o poziție constructivă”, potrivit unui comunicat al Biroului de presă de la Palatul Cotroceni. „Avînd în vedere situația dificilă a țării, Președintele României a decis să amplifice, în perioada imediat următoare, acest dialog și să pregătească cu toată atenția o dezbatere cuprinzătoare, la care să participe reprezentanții Guvernului, ai partidelor parlamentare din majoritate și din opoziție, precum și reprezentanți ai patronatului, sindicatelor, mediilor financiar-bancare, asociațiilor civice și presei”, se mai arăta în comunicat. „Prioritară în acest moment este găsirea unor soluții realiste general acceptate, care să redea cetățenilor României încrederea în capacitatea instituțiilor statului și a societății civile de a depăși greutățile actuale, pregătind în același timp bazele unei economii sănătoase, apte să asigure pe termen lung siguranța cetățenilor și a țării”, mai preciza comunicatul Președinției.

Nici restul liderilor politici nu au respins ideea PSD; atît doar că respectiva concordie a murit încă înainte să se nască, iar anul 2000 a fost, de departe, cel mai tensionat și mai murdar an electoral post-decembrist. Unul în care ”consensul” forțelor democratice a făcut PRM al doilea partid al țării și era să-l trimită la Cotroceni pe Vadim Tudor. Ce va aduce, în dificilul an electoral 2016, noul ”consens național”, nu ne rămîne decît să așteptăm șivom vedea. (Bogdan Tiberiu Iacob)