Mi-e greu să estimez numărul de persoane care se gândesc la acest efect al proiectului prezidenţial. Un efect care nu este pervers. Dar poate fi. Dacă „securitatea extinsă” nu rămâne doar un program consemnat într-un document adjudecat de Parlament, dacă acest concept este transpus în realitate, atunci, invitabil, statul român va fi de tip prezidenţial. Struţo-cămila decedează în favoarea opțiunii extreme. A republicii prezidențiale.
Și nu este, în sine, rău că se întâmplă așa. Dacă se va întâmpla. Unul dintre viciile de fond ale societății românești din ultimii douăzeci și cinci de ani a fost teama primului Parlament românesc și, până la urmă, teama cetățenilor României de a opta pentru una dintre formele funcționale de existenţă a societății în post-totalitarism. De regulă, statele netotalitare – este adevărat, cu câteva excepții notabile – sunt fie republicii parlamentare, fie republici prezidențiale. Evident, noi punem în discuție toate ipotezele, în ideea că România nu este și nu are șansa de a redeveni o monarhie. Republica parlamentară încredințează centrul puterii Parlamentului, organizat, tot de regulă, în două camere. În timp ce, republica prezidențială pune o bună parte a puterii în mână președintelui, ales prin vot direct de către majoritatea cetățenilor, și care preia și cele mai multe din sarcinile Executivului. Dacă nu cumva chiar pe toate, așa cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii, un model pe care mulți români se străduiesc, din ce în ce mai mult, să-l copieze.
Ambele forme de stat, ambele forme de republică pot funcționa bine. Ceea ce funcționează prost, și s-a dovedit acest lucru, este ambiguitatea. Sau, cum obișnuim să spunem, combinația nefericită dintre struț și cămilă.
În mod normal, opțiunea pentru una dintre cele două forme de funcționare a statului trebuie luată de către cetățeni și prevăzută printr-o nouă Constituție. Dar, așa cum s-a văzut, absența voinței politice și, până la urmă, absența maturității clasei conducătoare a făcut ca proiectul unei noi Constituții să eșueze din capul locului. La fel cum a eșuat, după câteva chinuri ale facerii, chiar și proiectul unei Constituții revizuite.
Numai că România se află, literalmente, pe linia de front. A unui război asimetric, denumit război hibrid, dar care chiar există, producând întreaga gamă de riscuri posibile în ceea ce privește siguranța națională. În plus, ne place sau nu ne place, în România, la douăzeci și cinci de ani de la o revoluție confiscată și de la o lovitură de stat, în cele din urmă, eșuată și transformată în proces de democratizare, există și un război intern. Un război româno-român. În aceste condiții, instinctiv, statul se apără.
Președintele Klaus Iohannis, încă din perioada anterioară declanşării campaniei electorale, are, indiscutabil, meritul de a fi intuit că România este pusă în situaţia de a identifica o soluție practică de întărire a statului și întrucât obiectivul său era instituția prezidențială, soluția identificată a fost și ea circumscrisă viitoarelor competențe ale acesteia. Așa a apărut conceptul de securitate extinsă.
Dar securitatea extinsă asupra celor mai importante domenii de intervenții ale statului înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât transferul pârghiilor de conducere, într-o formă laminată și disimulată, dinspre Guvern către cealaltă aripă a puterii Executive, care este instituția prezidențială. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, că întreaga configurație a instituției de la Cotroceni ar urma să se schimbe. Să ia amploare și să se diversifice. Să fie create toate departamentele funcționabile și să fie investite cu autoritatea necesară pentru a implementa, în politicile statului, teza securității extinse.
Deci, este posibil să asistăm la construcția unui nou Executiv, sub umbrela instituției prezidenţiale. Care, pur și simplu, ar urma să preia cele mai importante sarcini – mai puțin cele ale administraţiei curente – de la puterea executivă, cea pe care o localizăm la Palatul Victoria.
Dacă se va întâmplă astfel, vom asista, nu atât la o bătălie între Palate, cât la o schimbare majoră a formei de funcționare a statului român, care, ulterior, prin politica faptului împlinit, ar putea fi consacrată printr-o nouă lege fundamentală. Numai că operația riscă să fie mai degrabă revoluționară decât chirurgicală. Klaus Iohannis și echipa sa vor trebui să răspundă corect la întrebarea: ”Cum poate fi transformată forma de stat, cum poate fi înclinată balanța către o republică prezidențială, fără violarea Constituției?”(Sorin Rosca Stanescu)