”Trăim într-o perioadă în care există un anumit consens social care duce la denigrarea politicii și a politicienilor. Nu mă refer doar la cazul Spaniei, ci cred că este ceva care transcende și se întîmplă în multe țări din lume. Cred că acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că clasa politică nu a fost întotdeauna la înălțimea sarcinii pe care ar fi trebuit să o aibă. Pe de altă parte, au uitat de rolul lor de reprezentanți ai oamenilor care i-au votat. Pe de altă parte, există o luptă neîncetată pentru a încerca să arate cît de rău este „celălalt” pentru a încerca să transmită că „eu sunt mai bun”” se arată într-o interesantă analiză intitulată ”Pericolul denigrării politicii și a politicienilor”, a sociologului spaniol David Díez Llamas, pentru publicația Diario de Leon.

”Dar, desigur, este mult mai important să denigrez adversarul decît să realizez identitatea cu propriile mele postulate. Acest lucru conduce la o dezbatere care se concentrează în principal pe „negativ”. Votul este mult mai mult „împotriva” decît în favoarea anumitor postulate. În situația pe care o descriu, este posibil să vă gîndiți la situația din politica spaniolă, dar cred că aveți dreptate. Cred că aveți dreptate, dar cred că nu este foarte diferită de situația din alte țări, cum ar fi Statele Unite sau Argentina (pentru a da doar două exemple). În plus, avem o situație în care lumea este în tumult, cu războaie, amenințări nucleare, dezastre naturale. Leadership-ul este, de asemenea, pus în discuție între națiuni cu doi mari poli, dintre care unul ar putea fi ceea ce am putea numi Occident și celălalt cu Rusia lui Putin în frunte și cu Coreea de Nord și Iran.

Acest teren propice este ideal pentru apariția „salvatorilor” care cresc la marginea partidelor politice. Un caz clar este cel al lui Donald Trump, care a ajuns lider, s-ar putea spune „în ciuda” Partidului Republican. Dar cazul său nu este foarte diferit de cel al lui Milei în Argentina sau al lui Călin Georgescu în România. Un alt exemplu ar fi Yoon Suk-yeol, care a apărut ca lider în Coreea de Sud, ca un flagel la adresa politicienilor care au abuzat de puterea lor. Dar apoi, desigur, același lider coreean a impus legea marțială pentru cîteva ore și a generat o largă respingere socială și politică.

Acest cult al individului nu este exclusiv al unei anumite ideologii politice. Un exemplu și o paradigmă în acest sens este „Alianța Sahra Wagenknecht” din Germania, unde partidul (de stînga în unele privințe și conservator în altele) este direct legat de liderul său, în măsura în care numele acestuia este inclus în denumirea proprie a partidului. De asemenea, trebuie spus că are un sprijin tot mai mare în rîndul cetățenilor.

În Spania, să ne amintim că Podemos a început ca un partid ca răspuns la ceea ce ei numeau „casta” și, de asemenea, cu o anumită dispoziție personalistă. Un alt exemplu al acestei situații ar fi partidul lui Alvise, „Se acabo la fiesta”, care a obținut trei locuri la ultimele alegeri europene. Cred că există un anumit pericol social în această evoluție. În sensul că criza politică duce la apariția acestor lideri personaliști care se proclamă a fi „salvatori”. Aceștia au de obicei ca punct comun politicile protecționiste care duc la diferențierea între „noi” și restul, fie în economie (prin politica tarifelor), fie în imigrație prin îngrădirea propriilor țări(…)

Ceva se face greșit pentru a determina această evoluție în lume. În acest sens, partidele ar trebui să fie mai deschise și să stabilească un discurs care să acorde mai multă prioritate propriilor obiective și nu atît de mult denigrării adversarilor lor. Dar există riscul ca această situație să ducă la o situație în care identitatea cu un lider să înlocuiască identitatea cu un partid. În care ideile pierd din greutate în favoarea identității cu o persoană. Avem nevoie ca gîndirea să aibă din nou întîietate” conchide sociologul. (Traducere și adaptare B.T.I.)