Cândva, cu mult înainte de evenimentele din decembrie 1989, într-un orășel din Italia a avut loc un proces, care i-a reținut atenția poetului și artistului Adrian Păunescu. Iar acesta a avut curajul să relateze ceea ce s-a întâmplat în presa vremii. Este istoria confiscării unei comunități de către cei plătiți ca să o apere. Să extrapolăm. Să aducem istoria în zilele noastre.
În mod real, într-o mică localitate din Italia, bugetul pompierilor era, an de an, redus de către Consiliul municipalității, din simplul motiv că nu mai existau incidente. Până când, pompierii, simțindu-se amenințați, au început să dea foc unor imobile. Mai întâi, de la periferie. Apoi, încet-încet, avansând spre centrul localității. Fapt este că, în scurt timp, bugetul alocat pompierilor a fost din nou mărit. Asta s-a întâmplat în Italia și, la un moment dat, lucrurile au ieșit la lumină și au făcut vâlvă. Să ne întoarcem în România zilelor noastre.
Nu este greu să ne imaginăm că evenimentele din decembrie 1989, exact pe modelul schimbărilor din fosta Uniune Sovietică, au pus Securitatea la grea încercare. Examenul a fost major. Cum să te adaptezi, din mers, unor evenimente care, inițial, ți-au scăpat de sub control și să faci în așa fel încât să revii la butoane și chiar să obţii o putere mai mare decât ai avut-o vreodată. În Rusia, experimentul a reușit. KGB-ul, dintr-un simplu braț înarmat al Partidului Comunist, a devenit, practic şi pe față, conducătorul întregii societăţi. Iar Parlamentul, celelalte instituții aparent democratice, așa cum s-a văzut, nu reprezintă altceva decât o butaforie. Reprezentantul lor conduce de la vârf Federația Rusă, iar subordonații acestuia conduc, la rândul lor, autoritățile din provincie. Și toate celelalte autorități ale statului centralizat. Inclusiv justiția. Dar în România? Cum a reușit să se adapteze Securitatea?
Examenul dat de Securitatea română a fost mai complex decât cel al KGB-ului. Unul dintre principalele motive este că presiunea cetățenilor – așa cum s-a văzut, de altfel, chiar și în evenimentele care au cutremurat Bucureștiul în urmă cu douăzeci şi cinci de ani – a fost mult mai mare în direcția asimilării valorilor democrațiilor occidentale. Și, totuși, Securitatea trebuia să facă cumva pentru a ajunge la putere.
În parabola noastră, cea pornită din mica localitate italiană, ar trebui să schimbăm doar două elemente. Pompierii cu Securitatea. Și bugetul cu puterea deplină. Dacă operăm mental aceste schimbări, ce vom constata?
Securitatea, transformată în noile servicii secrete – în prezent, acest proces nici nu mai este negat, de vreme ce la evenimente se regăsesc toți șefii Securității și cei din ultimii douăzeci şi cinci de ani și cei dinainte – a pus atât de mult foc în România, de la apariția așa-zișilor teroriști până la autobuzele aprinse în Piață Universității și așa mai departe, încât a devenit din ce în ce mai necesară. Și din ce în ce mai bugetată. Și s-a putut apropia, din ce în ce mai mult, de butoane.
Spre deosebire de mică localitate italiană, aici, în România, pompierii – a se citi Securitatea – nu numai că și-au motivat existența, redobândindu-și vechile bugete și vechea autoritate, după ce au dat foc la oraș, ci au reușit chiar mai mult. Au ocupat, pur și simplu, orașul. Și și-au pus reprezentații să-l conducă.
Problema este că pompierii din localitatea italiană nu ştiau să facă altceva decât să stingă incendii și, eventual, să le provoace. La fel Securitatea nu este capabilă nici ea să facă altceva. Și atunci mă întreb, când se va face totul scrum? Mai au vreo șansa cetățenii să preia frâiele? Ce se întâmplă când un stat merge înapoi, dar semnalizează că merge înainte? (Sorin Rosca Stanescu)