Președintele Senatului și președintele ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, a dat lovitura. A schimbat modalitatea de numire a conducerii Înaltei Curți de Casație și Justiție și a șefilor marilor parchete. În viitor, numirea acestora nu va mai fi, sub nicio formă, apanajul unor reprezentanți ai Executivului, al ministrului Justiției și al președintelui României. Justiția mai face un pas către independență. Iese din câmpul tactic.
Legea a trecut de Camera Deputaților prin aprobare tacită. Mai devreme sau mai târziu, președintele României va trebui să o promulge. După ce se va întâmpla acest eveniment, nu va veni raiul pe pământul României. Dar vom avea o separare mai reală puterilor în stat. Justiția se va auto-guverna și nu va mai putea fi ținută în corzi de un membri ai Executivului sau de președinte. Partea stranie a acestei operații legislative este că instituția care s-a opus e chiar inima și creierul Justiției, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii. Căruia actul normativ propus și promovat de Tăriceanu îi pune în mână pâinea și cuțitul.
Într-un stat care se pretinde a fi de drept, cele trei puteri ale statului, legislativă, executivă și judecătorească, trebuie să fie separate, să funcționeze independent una de alta și să se poată controla reciproc. Aceste criterii nu sunt încă aplicabile României. Separarea nu există și nici independența, atât timp cât vârful Justiției, respectiv președintele Înaltei Curți și structura de conducere a acesteia sunt apanajul președintelui. Iar președintele este o parte a Executivului. El nu poate reprezenta creierul puterii judecătorești. La fel în ceea ce privește marile parchete. Conducerea acestora, după cum se știe, este, în acest moment, propusă de ministrul Justiției, supusă unui aviz neobligatoriu al CSM și bătută în cuie de președinte. Până la urmă, este tot o operațiune a Executivului. Promovându-și oamenii, având controlul asupra acestora, ministrul Justiției și președintele știrbesc independența Justiției. Și nu mai poate fi vorba de separarea puterilor în stat. În plus, o chestiune care rămâne și în continuare nerezolvată este asigurarea controlului reciproc. Evident, în limite care nu știrbesc independența. Dacă Justiția poate controla politicul, și politicul, în limite rezonabile, ar trebui să poată controla Justiția. La fel în ceea ce privește Executivul și celelalte două puteri în stat.
Primul pas este ca și făcut. Și nu poate fi decât benefic. Dar circumstanțele în care a avut loc acest eveniment, important sub aspect legislativ și democratic, sunt ciudate. Și dau de gândit. Și, din nou, ridică semne de întrebare privind statul de drept.
În mod normal, Consiliul Superior al Magistraturii ar fi trebuit să apalude această inițiativă. Pentru că este cât se poate de normal ca această instituție, care reprezintă puterea supremă în Justiție, să aibă posibilitatea de a numi șefii marilor parchete. Cu atât mai mult cu cât, printr-o interpretare extrem de elastică a Constituției, procurorii sunt asimilați magistraților și fac parte din CSM. Întrucât cei mai mulți membri CSM sunt aleși, în principiu, în mod democratic de către organizațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor, este rezonabil să ne gândim că membrii CSM sunt cei mai îndreptățiți să-i identifice pe cei mai buni candidați pentru conducerea marilor parchete. Cât privește Înalta Curte, ea este o instituție în sine, în care, în principiu, trebuie să promoveze cei mai buni dintre cei mai buni judecători și ea are capacitatea de a-și promova, din interior, conducătorii. Și de a-i demite, dacă aceștia fac pact cu diavolul și încalcă în vreun fel independența Justiției. Dar ce să vezi, în mod starniu, Consiliul Superior al Magistraturii, solicitat să se pronunțe asupra acestui proiect de act normativ, a dat un verdict negativ. Care, desigur, este doar consultativ. Verdictul negativ, însă, vorbește de la sine. Dintr-un motiv sau altul, membrii CSM nu doresc să fie independenți. Ei doresc că numirea șefilor marilor parchete să rămână un privilegiu al altei puteri în stat. Reprezentată de ministrul Justiției și de președinte.
Cred că merită toți banii ca presa să fac, începând de astăzi, eforturile necesare pentru a obține explicații. Și mai cred că este util să urmărim poziția Executivului, adică a ministrului Justiției și a președintelui. (Sorin Roșca Stănescu)