E o performanță uriașă să recunoaștem, aceea ca înaintea unor consultări la nivel înalt în jurul unui subiect de maximă importanță națională să nu aflăm absolut nimic despre poziția partidelor parlamentare. Știm doar că liberalii nu concep prezența lui Ponta, iar premierul se duce, totuși, parcă pentru a le testa rezistența nervilor. Ce știm, însă, despre strategia națională de apărare și despre posibilitatea ca Iohannis să acopere mizeriile produse de Traian Băsescu în domeniu? Deocamdată, nimic. Ori, poate asta s-a și urmărit?

Vom face un efort uriaș, în rîndurile care urmează, să conccentrăm la maxim un subiect foarte serios, dar și foarte stufos.
Oficial, președintele a chemat azi partidele la consultări pe marginea noii Strategii de apărare, document pentru care legea îi dă termen pînă pe 21 iunie spre a-l elabora.

Ce e strategia și cui servește ea?

Răspunsul, în principiu, e simplu, și e dat de legea 473/2004, care spune că, alături de programul de guvernare, strategia e principalul document care fundamentează planificarea apărării la nivel național.
O chestiune eminamente militară, trebuie spus în clar, fără legătură cu alte subiecte.
Strategia de apărare e cu totul altceva decît strategia de securitate națională, chiar dacă acest din urmă concept nu e reglementat printr-o lege specială, precum 473/2004. De el se vorbește, însă, în legea CSAT, despre care aflăm că are printre atribuții promovarea strategiei de securitate naţională a României şi a strategiei naţionale de apărare a ţării, operînd, deci, distincții clare.
Și Constituția vorbește răspicat, la art.119, de două chestiuni distincte: ”CSAT organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară”.
(Aliații strategici americani au, spre exemplu, nu mai puțin de patru strategii: de Securitate Naţională, de Apărare Naţională, Militară Naţională și de Securitate Internă).

Strategia de apărare trebuie elaborată de președinte, în maxim 6 luni de la depunerea jurămîntului și trebuie aprobată de parlament, avînd o durată de valabilitate egală cu a mandatului prezidențial, de cinci ani.

De aici încolo, lucrurile se complică dramatic. Din 2005 pînă azi, în România s-a reușit votarea unei singure strategii – și aceea cu mare întîrziere, în noiembrie 2008– din cauza neînțelegerilor între președinte și parlamentari.

Un alt proiect, elaborat de Băsescu în al doilea mandat, a rămas definitiv la sertar.

De ce s-a ajuns aici?

Simplu: Traian Băsescu a făcut un talmeș-balmeș amețitor, combinînd conceptele de apărare și securitate, rezultatul fiind o strategie care purta numele ”de Apărare a țării”, dar în care se înșirau chestiuni fără nicio legătură cu domeniul militar.

Printre acestea se numărau:

– diminuarea capacitatii de aplicare a legii de catre unele institutii ale statului;
– capacitatea administrativa redusa la nivel central si local;
– politizarea excesiva a unor institutii, atat la nivel local cat si national;
– coruptia, cu implicatii asupra functionarii institutiilor statului si cu efecte negative asupra vietii cetateanului;
– evaziunea fiscala, contrabanda si practicile specifice economiei subterane;
– lipsa unui mecanism coerent de previziune, prognoza, programare, planificare, executie si control care sa sustina conducerea bugetara in sistem multianual si pe baza de rezultate, pornind de la coerenta in formularea si implementarea politicilor publice si in asa fel incat sa fie respectat nivelul unor indicatori care este stabilit in functie de diverse interese, intelegeri si tratate ale Romaniei pe plan international;
– dezechilibre bugetare generate de decizii politice gresite;
– scaderea calitatii serviciilor publice de sanatate;
– crima organizata, presiunile si influenta pe care aceasta incearca sa le exercite asupra institutiilor statului, asupra mass-media si asupra unor reprezentanti ai clasei politice;
– fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspandirea de informatii false despre activitatea acestora;
– presiunile exercitate de trusturi de presa asupra deciziei politice in vederea obtinerii de avantaje de natura economica sau in relatia cu institutii ale statului;
– decalajul de dezvoltare intre regiunile Romaniei;
– tendintele demografice negative si procesul de imbatranire a populatiei;
– calitatea scazuta a sistemului de educatie prin degradarea actului educational, cu efecte directe asupra evolutiei societatii romanesti prin deprofesionalizarea acesteia;
– degradarea coeziunii familiilor ca urmare a fenomenului de migratie, cu consecinte puternic negative asupra copiilor si tinerilor;
– deficiente in protectia si functionarea infrastructurii critice.

Ce legătură există între organizarea Armatei și campaniile de presă, evaziunea fiscală ori slaba activitate a primăriilor e greu de înțeles. Or fi Rusia, China ori Coreea de Nord state corupte și dezorganizate, dar militar stau foarte bine, din cîte se știe.

În realitate, tochitura băsistă avea un singur scop: acoperirea la cel mai înalt nivel, sub umbrela generoasă a sintagmei ”Apărarea Națională” a implicării unor instituții de forță precum serviciile ori parchetele în absolut tot ce mișcă. De aici, abundența domeniilor. Se știe demult, spre exemplu, că legislația în vigoare nu prevede dreptul SRI de a se implica în stîrpirea corupției (nu mai vorbim de detașarea de ofițeri la ANAF), acesta fiind acordat de o Hotărîre a CSAT din 2006; ea nu are, însă, putere de lege.

În mod normal, separat de Strategia de Apărare, dedicată strict MapN, Băsescu trebuia să elaboreze o Strategie de Securitate, care să constituie cadrul pentru elaborarea necesarului pachet de legi ale siguranței (noua lege a SRI, a SIE, statutul ofițerilor de informații șamd), domeniu unde România, cum spuneam, e ori rămasă în urmă cu un sfert de secol, ori complet descoperită.

Numai că statul român, în viziunea lui Băsescu, avea nevoie de servicii secrete cu o legislație specifică extrem de permisivă prin omisiuni, încremenită la nivelul anilor 1991-92 și de o acoperire ”subțire”, dar bine promovată de acoperiții presei, asigurată prin documente precum Strategia de Apărare.

La vremea respectivă, parlamentarii au decriptat corect manevrele prezidențiale, de aici scandalul derulat ani de zile pe marginea strategiilor propuse de Băsescu și blocajul în care s-au aflat ele în ultimul deceniu.

Cei mai vocali politicieni în domeniul legilor securității au fost, trebuie spus, nu atît pesediștii, cît liberalii, care au intrat într-un veritabil conflict cu șeful statului, avînd propriile legi și viziuni asupra respectivului domeniu.
Fostul ministru al Apărării, liberalul Corneliu Dobrițoiu, atrăgea atenția, spre exemplu, că în textul Strategiei din 2010, pe lîngă multe alte ciudățenii, apăreau referiri aiuritoare la finanțarea ”participării la activitățile prevazute in cadrul Programului Individual de Parteneriat”, care program se derulase, însă, strict înaintea intrării României în NATO, în 2004(!!).

În aceste zile, a venit momentul adevărului.

Vom afla dacă strategia lui Iohannis, elaborată de același om, gen.Ion Oprișor, pus de Traian Băsescu acum cîțiva ani să desființeze propunerile liberale în domeniul securității, preia și duce mai departe principiile fostului președinte. Ori dacă, dimpotrivă, președintele ”altfel” readuce Strategia de Apărare în limitele stabilite de lege, punînd capăt haosului produs de Băsescu.
Cu atît mai mult cu cît, repetăm, în spatele lui Iohannis se grupează partidul care a criticat cel mai dur, ani de-a rîndul, șemecheriile balcanice făcute de Băsescu cu respectiva strategie.
Pînă acum, dinspre PNL nu s-a auzit un cuvințel despre poziția față de noua Strategie și, ce-i drept, nici dinspre PSD.
Dar, poate nu e timpul pierdut și ne vom lămuri în zilele care urmează. (Bogdan Tiberiu Iacob)