Pe 11 iulie, în pomposul cadru al Summitului NATO de la Washington, președinții României și Ucrainei au semnat un măreț Acord de colaborare în materie de securitate, în contextul invaziei ruse de acum doi ani. Ucraina are nevoie urgentă de ajutor, ni se tot spune, iar amintitul acord va asigura acest ajutor. Desigur, asta dacă documentul ar fi altceva decît o farsă jucată de președintele nostru lui Volodimir Zelenski, avînd în vedere că acordul nu e legal, deci nu va putea fi aplicat.

”Prezentul acord intră în vigoare la data semnării și este valabil timp de zece (10) ani de la data semnării sale” scrie în documentul postat pe siteul președinției României.

Altfel spus, acordul a intrat în funcțiune pe 11 iulie, în ziua semnării, pentru un deceniu de aici încolo.

Sau, cel puțin, așa o crede Volodimir Zelenski, mai puțin familiarizat cu legislația română. Pentru că, deocamdată, nu există niciun acord româno-ucrainean. Și statul român nici nu dă semne că s-ar grăbi să existe.

Să o luăm metodic.

Constituția prevede astfel:

Articolul 91
”(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”.
Și mai spune:
Articolul 75
”(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri”.

Legea de funcționare a CSAT nr.415/2002 spune și ea la art.4, că organismul aprobă ”proiectele tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul securităţii naţionale sau cu incidente în acest domeniu; stabilirea de relaţii cu organisme similare din străinătate de către instituţiile şi structurile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale”.

Avem, de asemenea, o lege specială, nr.590/2003, care reglementează încheierea de tratate.
Încă de la primul articol aflăm că:

”Pentru scopurile prezentei legi, prin:
a) tratat se înțelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional public și consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe;
b) încheierea tratatelor se înțelege succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activități care trebuie desfășurate, precum și ansamblul de proceduri și reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să între în vigoare pentru România”.

Mai aflăm, la art.2, că ”România, Guvernul României, precum și ministerele și alte autorități ale administrației publice centrale, pentru care această atribuție este expres prevăzută de legislația în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental.(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) se încheie cu respectarea principiilor fundamentale și a celorlalte norme imperative ale dreptului internațional, a dreptului comunitar, a normelor cutumiare internaționale, a Constituției României, în conformitate cu prevederile prezentei legi”.

Cine și cum aranjează tratatele internaționale ale României aflăm de la art.3: (Materialul complet AICI)