Meciul lui Tudorel Toader, ministrul Justiției, cu procurorul general Augustin Lazăr e departe de a se fi încheiat, dar încă de pe acum se conturează marele perdant: Klaus Iohannis. Nici nu e de mirare că, de multe zile, președintele se complace într-o tăcere de-a dreptul asurzitoare, cum ar spune poeții.

De ce a ajuns președintele adevăratul epicentru al scandalului revocării procurorului general?
Simplu: pentru că intrarea în extrem de importantul an electoral 2019 se face sub semnul readucerii în prim plan a unor scandaluri mai vechi, pentru a căror îngropare s-au făcut eforturi mari la vremurile respective, întrucît riscau să pericliteze parcursul de succes al unui politician ales de mult timp de structuri majore ale statului să fie propulsat la vîrf.

Norocul de atunci se răzbună azi, pentru că scandalurile au venit și s-au stins unul cîte unul în trecut, dar se bulucesc toate odată în prezent.

Din războiul Toader-Lazăr a țîșnit spre lumină iar, spre exemplu, celebrul și controversatul său proces de incompatibilitate cu ANI. Un proces care ar fi putut răsturna soarta alegerilor prezidențiale, și chiar s-a încercat asta.

Să revedem, pe scurt, principalele date ale acestui mega-controversat proces, despre care am mai scris.

În 24 aprilie 2013, ANI anunţa că a constatat că primarul Sibiului, Klaus Iohannis, se află în stare de incompatibilitate întrucât are şi calitatea de reprezentant al municipiului în Adunarea Generală a Acţionarilor S.C. Apă Canal SA Sibiu, din 5 august 2010 şi SC Pieţe SA, din 30 aprilie 2009, ceea ce contravine prevederilor legale. Iohannis susţinea că este vorba despre o confuzie pe care o face ANI și a contestat decizia ANI în 31 mai, la Curtea de Apel Alba Iulia.
În 2 iulie, ANI a depus fără succes o cerere la ÎCCJ de strămutare a dosarului de incompatibilitate de la Curtea de Apel Alba-Iulia la o altă instanţă egală în grad.
Pe 25 septembrie 2013, Iohannis, a câştigat procesul intentat ANI, după ce Curtea de Apel Alba-Iulia a admis contestaţia acestuia la raportul de evaluare prin care ANI constata că se află în incompatibilitate şi a dispus anularea raportului de evaluare.
ANI a făcut, evident, recurs.
Ce a urmat?
Nimic.
Timp de un an de zile.
Pînă în toamna anului electoral 2014.
În iulie 2014, CCR hotărăște că o condamnare în baza Legii ANI interzice candidatura la orice funcţie eligibilă, timp de trei ani. Decizia de interpretare îl afecta și pe Klaus Iohannis, care ar fi ieșit automat din cursa prezidențială în cazul pierderii procesului cu ANI.
La jumătatea lunii septembrie, ANI cere ÎCCJ să pună urgent pe rol procesul Iohannis, alături de alte cîteva zeci de dosare similare. Judecătorii se conformează și fixează termen pe 25 septembrie 2014.
Pe 30 septembrie 2014, ÎCCJ admite recursul ANI, la completul de filtrare, cu menţiunea ca părţile să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. ANI se conformează pe 3 octombrie, în chiar ziua în care a primit raportul de la ICCJ, în schimb Iohannis trimite documentele abia în dată de 17 octombrie, deși candidatul susține permanent că e interesat în finalizarea cît mai grabnică a procesului.
Ulterior, instanța stabilește ca termen de judecată data de 18 noiembrie, la două zile după primul tur al alegerilor prezidențiale, deși judecătorii aveau, legal, posibilitatea să dea verdictul în aceeași zi în care au admis recursul.
Pe 22 octombrie, ANI face o cerere specială către ÎCCJ, de judecare cu celeritate a procesului cu Iohannis, care este, însă, respinsă.
Pe 16 noiembrie, Iohannis ajunge președinte și apar speculații potrivit cărora procesul va fi întrerupt din cauza imunității prezidențiale.
Pe 17 noiembrie, ÎCCJ amînă, în mod ciudat, judecarea procesului cu încă o săptămînă, pentru data de 25 noiembrie.
Pe 25 noiembrie, opinia publică află că ÎCCJ a admis recursul ANI – deși acesta lucru părea deja petrecut încă din 30 septembrie – și fixează drept termen de judecată ziua de 14 ianuarie 2015.
Pe 9 decembrie, Curtea Constituțională respinge o sesizare prin care incompatibilitatea primarilor în cazuri precum Iohannis ar fi fost eliminată, ceea ce menține suspansul.
Pe 21 ianuarie, se anunță verdictul: Iohannis cîștigă.

Ce s-a mai reamintit zilele astea?
Că soții Iohannis au făcut o cerere de strămutare a recursul extraordinar în cazul casei pierdute, de la Brașov către o altă Curte de apel din țară. Știau, desigur, că cea mai la îndemînă ar fi fost tot Curtea de apel Alba Iulia, locul magic unde familia părea să aibă o susținere aparte, după cum mirosise și ANI.

Am mai aflat, în premieră, ca președintele Iohannis a avut parte de nenumărate clasări ale unor plîngeri penale, toate la Alba Iulia.
Și că în dosarul de candidat al lui Lazăr a ajuns, în mod straniu și neavenit, o rezoluție de clasare a unui dosar al său, semnat de procurorul Cristian Lazăr. (Important de punctat, înaintea numirii în funcție, conform propriilor mărturisiri, Augustin Lazăr a fost chemat la Cotroceni pentru o discuție cu președintele. Chiar să nu se fi atins tema misterioasei rezoluții?)

Și ne-am mai amintit că la Alba Iulia lucrau acum cîțiva ani Augustin Lazăr, ca șef al parchetului de pe lîngă Curtea de apel, dar și Cristian Lazăr, ca adjunct al său. Erau vremuri cînd la ședințele de bilanț ori la cele festive de la Alba Iulia participau numele grele de la București, precum Laura Kovesi, Tiberiu Nițu ori Alina Bica, avînd grijă să-l laude și să-l decoreze pe actualul procuror general de parcă ar fi fost al doilea Corrado Cattani. (De-ar fi știut bietul Nițu ce soarta urma să aibă…)

Am mai aflat că la Alba Iulia, soția lui Augustin Lazăr era judecător la Curtea de Apel, iar soțul unei procuroare, Maria Capră, vecină de casă, la Sibiu, cu președintele și care clasase o plîngere penală contra lui, lucrase ani de zile ca director la Holzindustrie Schweighofer, o companie dragă sufletului prezidențial.
Și am mai aflat că, după ce a ajuns șef al statului, Iohannie e susceptibil de răsplătire a celor care s-au intercalat cu dosarele sale de la Alba Iulia, în timp, precum cei doi Lazări ori Livia Stanciu, trimisă după șefia ÎCCJ, de unde tărăgănase procesul pînă după alegeri, într-o sinecură babană la CCR.
Iar ei, la rîndul lor, i-au răsplătit pe alții (Lazăr şi-a luat consilier personal un procuror care ar fi făcut parte din comisia de intervievare a sa pentru funcţia de procuror general).
Desigur, s-a trecut și la pedepsirea băieților răi: șeful ANI, Horia Georgescu, a fost arestat, George Maior, suspectat a se fi aflat la originea sesizării, demis etc.

Sunt, toate acestea, relevante pentru un personaj ca Augustin Lazăr, dar devastatoare, de-a dreptul, pentru Klaus Iohannis.

Este președintele o victimă colaterală neașteptată a scandalului Toader-Lazăr?
Posibil.
Dar greu de crezut.

Privind la rece tot ce se întîmplă de la o vreme, mult mai probabil e că asistăm la o campanie abilă și eficientă de împachetare a actualului președinte – chiar de către cei care l-au ”creat” cîndva – în scopul propulsării altui candidat prezidențial de succes.

Unul cu profilul lui Dacian Cioloș, bunăoară.
E foarte important de spus: pentru ca fostul comisar european să poată lua locul de la Cotroceni este crucială o condiție.
Klaus Iohannis nu trebuie confruntat la urne, ci trebuie determinat să abandoneze cursa cu totul, pe model Emil Constantinescu.
O confruntare la vot între două nume grele de dreapta riscă să ducă la o divizare fără control a voturilor, de care ar putea beneficia candidatul PSD, ba chiar și un patrulea candidat, care să prindă turul doi în dauna celor doi sus-pomeniți, adică o adevărată tragedie pentru sistem.

Această strategie explică și de ce atacurile la Iohannis s-au declanșat și se amplifică atît de devreme, cu un an înaintea camapaniei viitoare.
Un atac tardiv riscă să fie ineficient, pentru că nu are timp să se propage suficient de bine în conștiința colectivă și, în plus, pe termen scurt poate fi comtracarat chiar cu minciuni sfruntate, vezi cazul copilului lovit de Băsescu. Atunci cînd adevărul s-ar demonstra, ar fi prea tîrziu.

Iohannis are, acum, timp berechet pentru a contracara dezvăluirile la adresa lui; dacă nu reușește, nu mai are nicio scuză, e mort și îngropat politic.

Foarte interesant de remarcat, în scandalul Toader-Lazăr sunt tot mai numeroase vocile ”iohanniste” care încep să o cîrmească (ultimii alipiți, C.T.Popescu și Cozmin Gușă). Deocamdată mai subtil, dar tot mai agresiv cu trecerea timpului, pînă la Marea Dezicere care se va produce, bănuim, în prima parte a anului viitor.
Între timp, Dacian Cioloș iese, și el, tot mai vehement la rampă contra lui Klaus Iohannis.
Lucrurile se așează, lent, dar sigur, pe noul făgaș politic.
Iar tăcerea, pasivitatea incredibilă a lui Iohannis în raport cu scandalul Lazăr, dovedește că președintele cam începe să înțeleagă că partida sa e aproape pierdută. (Bogdan Tiberiu IACOB)