România întreagă e terifiată de scenele înfiorătoare petrecute duminică, la meciul Petrolul-Steaua, cînd un huligan drogat a pătruns pe teren pentru a crăpa țeasta unui fotbalist, ceea ce a și reușit. Ne-am reamintit toți că asemenea incidente, mai mult sau mai puțin dure, se petrec de ani și ani fără a exista cea mai mică intenție a autorităților de a le pune capăt, la modul serios. Iar explicația acestui fapt ar putea fi, ea însăși, terifiantă: există interese politice de cel mai înalt nivel pentru ca ultrașii să scape nepedepsiți.

În urmă cu doi ani, fostul ministru pesedist al Informațiilor, sociologul Vasile Dîncu, a elaborat, prin Institutul Român pentru Evaluare și Strategie, un studiu care merita o atenție, poate, ceva mai mare.
În el, Dîncu făcea dezvăluiri de senzație, în premieră pentru marele public, despre culisele arenelor românești de fotbal. Spunem în premieră pentru public pentru că rapoarte ale serviciilor secrete punctaseră mai demult aceste lucruri.
Mai precis, Dîncu dezvăluia că violența din fotbalul românesc crește de la an la an din cauza fenomenului ”ultras”, nucleele dure ale galeriilor unor echipe de succes care instigă și comit permanent fapte reprobabile, și care beneficiază de protecție politică la nivel înalt, pentru a scăpa nepedepsiți.

De ce? Simplu: pentru că aceiași oameni, bine organizați în grupări așa-zise de suporteri radicali sunt, în realitate, folosiți de partidele politice autohtone pentru acțiuni de stradă. Desigur, contra cost.
Metoda nu e autohtonă, ci de import, în special din țări precum Italia sau fosta Iugoslavie.

”După anii ῾80, organizarea tot mai orientată spre profit a cluburilor produce de multe ori ruptură între scopurile suporterilor (simpatii pentru jucători, patriotism local vizavi de transferuri, vânzarea unor jucători) şi conducătorii de cluburi. În Italia există peste 200.000 de suporteri organizați în grupări „ultra” si peste 1 milion în asociații recunoscute oficial, dar în România totul este rămas la nivelul informal al grupării tip bandă. Grupările ultra au început să se organizeze după 1995, dar încă sunt tributare stilului italian. De multe ori, galeriile sunt folosite în competiția internă dintre conducători sau acționari sau chiar sunt închiriate în campaniile electorale pentru anumite acțiuni de așa-zis protest politic sau civic. Suporterii ultra sunt organizaţi în grupuri. În interiorul unei galerii din România, există în jur de zece astfel de grupuri. Membrii unui astfel de grup plătesc o cotizaţie lunară, iar deciziile privind activitatea grupului sunt luate într-un mod democratic – prin vot egal” se arăta în studiul IRES.

De altfel, confirmarea strălucită a raportului, dat publicității de Dîncu în octombrie 2009, avea să vină puțin după aceea, cînd, la Timișoara, grupuri furioase de bănățeni au provocat violențe, pe 1 decembrie, cu prilejul semnării ”Parteneriatului pentru Timișoara” de către opoziția, de atunci și de acum, instigatorii fiind identificați de martori oculari drept ultrași ai Politehnicii Timișoara.

Escaladarea violenței pe stadioane s-a făcut la concurență cu cea din politică, în special în perioadele electorale. Cum, anul viitor, vom avea cele mai tensionate alegeri din istoria post-decembristă, e de la sine înțeles de ce nici huliganul care l-a schilodit pe Galamaz, nici fîrtații lui nu vor păți ceva notabil. De serviciile lor, mai e încă nevoie…(Bogdan Tiberiu Iacob)