De ce își desemnează partidele un jucător în bătălia prezidențială? În funcție de ce criterii? Care sunt interesele reale din spatele selecției? Ce pot câștiga și ce pot pierde partidele care reușesc performanța de a aduce un președinte la Cotroceni?
De ce s-a înrădăcinat ideea că un candidat prezidențial trebuie să fie în mod obligatoriu și președintele partidului care-l susține? De unde până unde? Este o necesitate? Este un mijloc de precauție? Este o poliță de asigurare? Sau este o garanție că respectivul președinte va susține și va securiza grupurile ilegitime de interese? Să încercăm să răspundem cât mai obiectiv la provocările de mai sus, prin prisma experienței traversate de România în cei 33 de ani care s-au scurs de la căderea comunismului.
În niciun manual de politologie din lume nu se prevede și nu se susține regula conform căreia un candidat prezidențial trebuie să fie în mod obligatoriu și președintele partidului care-l susține. În definitiv, de ce ar fi acredită această teză? Pentru a-ți asigura ascensiunea într-un partid politic până la cea mai înaltă funcție, cea de președinte, este obligatoriu să ai o serie întreagă de calități, dintre care unele se potrivesc și portretului robot al unui prezidențiabil. Trebuie să dispui de cel puțin atâta carismă câtă e necesară pentru a te face plăcut în rândul membrilor propriului bazin electoral. Trebuie să fii suficient de versatil pentru a reuși să unești și nu să dezbini și mai mult grupurile de interese divergente din interiorul propriului partid. Trebuie să fii un bun negustor; să știi ce să cumperi, cu cât să cumperi, când să cumperi și când să vinzi, cu cât să vinzi și cum să vinzi. În acest scop, este obligatoriu să ai un discurs bun, convingător, un aspect plăcut, să știi să socializezi și, mai ales, să știi cum negociezi, astfel încât să stăpânești toate resorturile organizației pe întreaga suprafață a țării. Trebuie să ai generozitatea de a ști să răsplătești, să dăruiești, dar și fermitatea de a-ți decapita adversarii din interiorul partidului.
Toate însușirile de mai sus sunt indispensabile unui șef eficient de partid. La acestea se adaugă și câteva însușiri, să le spunem de natură diplomatică, care te ajută să negociezi diverse înțelegeri cu celelalte formațiuni politice. Un președinte al unui stat e bine să dispună de calitățile enumerate mai sus, dar în mod obligatoriu sunt și alte lucruri care sub nicio formă nu trebuie să lipsească din pedigriul său. România este stat NATO și UE. În consecință, persoana investită cu cele mai multe voturi ale cetățenilor, pe parcursul mandatului său de cinci ani, trebuie să participe la un mare număr de reuniuni internaționale și trebuie de asemenea să întrețină intense contacte și de altă natură cu omologii săi. De aceea, este obligatoriu ca cel desemnat să reprezinte un stat, cum este de pildă România, să cunoască bine minimum două limbi de circulație, să aibă maniere elegante, să știe să se miște într-o reuniune internațională în mod natural, fără a fi stingherit sau strident. Dar pentru a atinge asemenea performanțe, persoana respectivă trebuie să aibă o temeinică cultură politică și să dovedească o bună cunoaștere a raporturilor de forțe în plan regional și mondial și a intereselor uneori divergente, care animă comportamentul unor șefi de state sau de guverne. Ar mai fi multe de adăugat în acest sens, dar nu mi-am propus să schițez aici capitolele unui manual, ci doar să vedem, pornind de la aceste câteva criterii, de ce nu este corectă prejudecată, atât de des vehiculată în ultima vreme, că în mod obligatoriu candidatul pentru cursa prezidențială a unui partid trebuie să fie și președintele partidului.
Să încercăm să aplicăm raționamentele expuse mai sus prezumtivilor candidați, respectiv persoanelor al căror nume se vehiculează pentru înscrierea în campania prezidențială. Primul și cel mai important este Marcel Ciolacu. El s-a dovedit un abil șef de partid, capabil nu să dezbine, ci să unifice, în stare să îi țină în șah cu câteva excepții pe liderii tuturor filialelor și, mai ales, ca președinte PSD, membru de frunte al unei coaliții aflate la putere, iar acum ca premier, a demonstrat că știe să-și răsplătească colaboratorii sau să-și facă colaboratori noi, promovându-i în poziții importante în structurile administrative ale statului. Deci răsplătindu-i și ținându-i în același timp în șah, cu sabia lui Damocles deasupra capului, amenințându-i tacit sau uneori explicit cu alungarea din paradis din motive de nesupunere. Pentru aceste abilități și pentru multe altele, Ciolacu se dovedește a fi un președinte eficient al celui mai mare partid al României. Numai că nu toate aceste calități i se potrivesc unui viitor șef instalat la Cotroceni. Acolo, unele pot deveni chiar defecte. Și, în orice caz, pentru a fi președinte, mai ai nevoie, fie și numai în plan intern, să fii capabil să demonstrezi și alte abilități. Cum ar fi cele legate de diplomație. Sau de modul în care, în perspectivă, ținând cont de conjunctura externă, trebuie modernizată armata și trebuie pus la punct, perfecționat, un între sistem de apărare. Președintele trebuie să știe să conducă Consiliul Suprem de Apărare a Țării, să utilizeze în interes național, dar și să țină în frâu, toate instituțiile de forță și în niciun caz să nu cadă în capcana de a ajunge în vreun fel la cheremul acestora. Marcel Ciolacu nu a demonstrat – și se pare că nici nu are de gând să demonstreze – că dispune în acest sens de calitățile necesare. Poate tocmai din acest motiv, ezită să-și asume în mod explicit o candidatură.
Cu atât mai puțin dispune de respectivele calități generalul cu patru stele Nicolae Ciucă. Închizând ochii și admițând prin absurd că acesta este chiar eroul de la Nasiriyah, respectiv singurul general român care, după cel de-al Doilea Război Mondial, a câștigat o bătălie pe un front real de luptă, el tot nu dispune decât cel mult de calitățile unui militar de carieră. Spre deosebire de Marcel Ciolacu, el nici măcar nu s-a dovedit suficient de priceput pentru a conduce cum se cuvine Partidul Național Liberal, devenit din ce în ce mai mic și culcat la pământ de o criză de identitate fără precedent. Cum Dumnezeu ar putea un personaj ca Nicolae Ciucă, oricât de mult ar fi împins în față de președintele Klaus Iohannis și de grupuri de interese din propriul partid să își asume cu un succes cât de cât garantat, președinția României?
Și putem continua în același mod, oferind și alte exemple din prezent sau din istoria recentă. Dar mă opresc aici. Precizând că realitatea, în special cea politică, este extrem de cinică. Că, de fapt, asemenea personaje cu calitățile și defectele lor sunt împinse la înaintare de grupurile de interese din interiorul propriului partid, devenite ilegitime, conștiente de acest lucru și care, înșurubându-și protectorul la Cotroceni, vor să obțină o garanție a continuității privilegiilor pe care le dețin. Dar dacă știm – și nu avem cum să nu știm – cum se joacă această partitură a prezidențialelor, măcar, fie și doar în plan teoretic, să facem efortul de a renunța la o prejudecată dovedită extrem de periculoasă, și anume că președinte partidului trebuie să se înscrie în mod obligatoriu pe persoană fizică și în competiția pentru alegerile prezidențiale. Poate că această prejudecată este benefică pentru mulți dintre cei interesați, dar este profund malefică pentru și mai mulți, cei care formează poporul.