USL se mai ține într-un fir de păr, iar un efort de ultimă oră de a salva situația printr-o cosmetizare a la pompe funebre nu poate fi de durată. În cîteva zile, apa ar țîșni sub presiune prin altă gaură, iar barca alianței tot la fund ar ajunge. Problema e că nu e nicio dramă, ba chiar putem spune fără teama de a greși că ruperea USL va fi un mare cîștig și pentru guvernare și pentru democrație.

La împlinirea unui an de guvernare USL, majoritatea observatorilor politici constatau, nu fără surprindere, că nimic nu pare să definească, cu adevărat, ocîrmuirea liberalo-pesedistă. Ceva reparat pe la pensii și salarii, ceva corupție a fostului guvern denunțată și cam atît. Nu e puțin, ar zice Băsescu, faptul că măcar nu au stricat nimic; problema e că electoratul are așteptări uriașe de la USL.
Procente mari egal speranțe mari. Speranțe mari dezumflate egal prăbușire rapidă în sondaje la un moment dat.

USL guvernează mediocru pur și simplu pentru că e prea mare.
O alianță cu o pondere cum nu a mai existat nici măcar pe vremea FSN-ului, în 90. Erau procente multe și atunci, în slujba puterii, dar era și o opoziție activă, susținută de priviri tăioase, suspicioase și atente dinspre Vest.
De luni bune, de prea multe luni, în culisele USL se discută nu despre proiecte de guvernare pe termen scurt, mediu sau lung, ci doar despre repartizarea miilor de funcții în stat după algoritm.
În parlament e teren viran, opoziția pedelisto-pepededistă se deșiră vertiginos.
Mirajul transhumanței spre putere e prea mare, iar porțile de acces prea multe și ușor de deschis.

Politicienii au uitat o lecție dură: dacă natura are oroare de vid, se spune că și politica are oroare de absența opoziției.
Vidul actual cere cu tărie opoziție, iar asta nu poate veni decît prin spargerea USL.
Guvernările proaste sunt întotdeauna cele lejere, fără obstacole.
La ce bun să-ți bați capul cu eficiența unei măsuri dacă nu e nimeni să ți-o conteste?
Și cum să critici o măsură guvernamentală din interiorul puterii, dacă protocolul alianței îți interzice asta?

USL trebuie să se spargă urgent pentru că PSD poate și trebuie să guverneze singur – de-a lungul timpului s-a dovedit, oricum, un gospodar ceva mai priceput -, căznindu-se să închege o majoritate la limită și să țină de ea responsabil, iar PNL trebuie să creeze o adevărată opoziție la respectiva guvernare. Una care să aibă puterea de a sancționa derapajele și de a corija ce se poate corija.

În momentul actual, România nu are nici opoziție, nici guvernare cu adevărat.
De un an de zile se băltește: a venit vremea să se rupă pisica. Cineva trebuie să își asume și să deconteze politic la momentul potrivit marile decizii, fie ele și controversate, precum ultimele mari privatizări, exploatarea gazelor de șist, a aurului de la Roșia Montana șamd.

Cu o opinie hăis pe stînga și una cea pe dreapta nu se ajunge nicăieri.

Numai naivii își imaginează că USL ar avea șanse reale să rămînă unită pînă la alegerile prezidențiale, exact în formula în care a fost gîndită.
Odată ales președinte în 2014, să spunem, Crin Antonescu va desemna premierul din 2016-2020 și nu e greu de imaginat de la ce partid ar proveni acesta, chiar dacă PNL nu ar cîștiga primul loc în alegeri, cum nici Băsescu nu a ezitat, la vremea lui, să procedeze. Mai mult, odată înșurubat la Cotroceni, liberalul ar putea forța rapid o altă majoritate parlamentară, cu riscul pentru PSD să facă tușa guvernării ani buni după 2014.
E de la sine înțeles că liderii social-democrați știu asta și nu vor accepta în ruptul capului să susțină alt candidat decît unul propriu. Și în politică, ți-e mai aproape maioul decît cămașa.

Pe de altă parte, trecerea PNL în opoziție nu ar face rău nici partidului în ansamblu, care de prea multă vreme nu știe dacă mai e armăsar de dreapta ori mîrțoagă de stînga. Ar apărea oportunitatea unei limpeziri doctrinare, a unei polarizări pe dreapta eșichierului, poate și prin fuziune cu resturile PDL și a unei stopări a coborîrii în sondaje.
Iată destule argumente în favoarea rupturii care, între noi fie vorba, sunt știute de destulă vreme în ambele tabere. Să nu ne imaginăm că scandalul Roșca-Stănescu e chiar atît de spontan pe cît se încearcă a fi prezentat; fostul jurnalist, extrem de experimentat politic, a vorbit exact atît cît i s-a permis/trasat să vorbească de către greii partidului și nimic mai mult.
Iar Ponta a încasat cu garda ridicată și cu celălalt pumn gata ridicat.
Dacă nu era scandalul Roșca, ar fi fost altul, doar perioada de ruptură – cel tîrziu la începutul verii – ar fi fost aceeași. Și dacă se pune, printr-o minune, batista pe țambal în acest week-end, pacea nu va dura mult și va veni un nou scandal care va da lovitura de grație. În concluzie, cu cît mai iute, cu atît mai bine pentru toată lumea. (Bogdan Tiberiu Iacob)