Ieri, România a celebrat o sărbătoare extrem de ciudată. A fost Ziua Constituției. Și tot ieri, umilința îndurată de aceeași Românie a fost maximă. S-a dovedit că este cu neputință să aniversezi Ziua Constituției fără a avea o Constituție. Legea Fundamentală a fost în acest an înfrântă. E greu de estimat în ce măsură a fost înfrântă de alții și în ce măsură a fost înfrântă de noi. Consecințele însă sunt cât se poate de evidente.
Nu voi face de această dată o radiografie a rușinosului eșec pe care l-am înregistrat la Bruxelles, chiar de Ziua Constituției. Despre asta s-a scris și se va mai scrie, s-a dezbătut și se va mai dezbate. În schimb, precizez din capul locului că vinovații, adevărații responsabili, sunt cei care au aruncat Legea Fundamentală la coșul de gunoi. Fără Constituție, nu există suveranitate. Fără suveranitate, nu există țară. Ci doar o asociere haotică a unor indivizi. E neimportant dacă aceștia sunt mii, zeci de mii sau milioane.
Pe parcursul acestui an, ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, în parteneriat cu reprezentantul opoziției, Robert Cazanciuc de la PSD, și el cu stagii în același minister, au elaborat și, respectiv, promovat trei legi zise ale justiției. Ignorând cu desăvârșire nenumăratele obiecții formulate practic de toate asociațiile de magistrați. Și de societatea civilă responsabilă. Aceste legi devenite organice, votate pe repete înainte de partidele majorității guvernamentale, au înfrânt Legea Fundamentală. Au subordonat Legea Fundamentală normelor europene. Curtea Constituțională a devenit peste noapte o ficțiune. Care sunt consecințele?
Prima și cea mai importantă consecință este că suveranitatea României a devenit la rândul ei o ficțiune. De facto, această suveranitate era deja pusă în paranteze prin modul în care, rând pe rând, guvernele României au cedat atribute ale suveranității de stat unor puteri străine și unor societăți comerciale. Dreptul de a exploata bogățiile solului și subsolului. Dreptul de a valorifica în interes național uriașele zăcăminte de gaze și petrol din platforma continentală a Mării Negre. Dreptul de a fi stăpâni pe propriile păduri. Și așa mai departe. Anterior, tot prin măsuri de sabotare a suveranității statului, guvernele care s-au succedat la putere s-au dovedit incapabile să protejeze forța de muncă. Și astfel România a pierdut cel mai mare număr de cetățeni din întreaga ei istorie, printr-un exod al forței de muncă neegalat încă de niciun alt stat în ultimii ani, inclusiv de statele care s-au confruntat cu calamități naturale sau cu războaie.
Legile justiției prevăd că, în mod obligatoriu, atunci când există o divergență între normele stabilite de Uniunea Europeană și normele prevăzute în Constituția României, au prioritate normele europene. Cu alte cuvinte, alții ne fac legea. Și, așa cum s-a văzut, legea devine fărădelege.
Suveranitatea ori e, ori nu e. Nu există o suveranitate diluată. Sau diminuată. Sau știrbită. Dacă suveranitatea nu este întreagă, atunci ea nu mai există. Pur și simplu. Iar când nu există suveranitate, suntem la cheremul oricui. Trăim și acționăm sub dictat. Și ridicăm din umeri a neputință. Ne întrebăm uimiți ce ne-a lovit. Ce ne-a lovit ieri la Bruxelles? Ne-a lovit în moalele capului propria noastră neputință. Facem parte dintr-o generație, care va trebui să răspundă în fața istoriei pentru pierderea celui mai de preț dar pe care-l are o națiune. Acela de a-și exercita propria suveranitate. Și tot noi sau generația care urmează să vină avem obligația de a ne recâștiga exercițiul Legii Fundamentale.