Filosoful Gabriel Liiceanu relatează într-un material apărut în Revista 22 o poveste halucinantă, petrecută acum mulți ani, în care a trăit o zi întreagă cu spaima că a fost otrăvit de directorul SRI, Virgil Măgureanu.

În 1990, povestește filosoful, a fost invitat de Virgil Măgureanu la o discuție în sediul SRI, la care, de teamă, Liiceanu l-a rugat și pe amicul său Pleșu să participe. El l-a pus în gardă pe acesta, însă, că nu are de gînd să bea cafea sereistă, dacă i se va oferi. Zis și făcut, drept pentru care Măgureanu i-a oferit, în schimb, Coca Cola.
Deloc liniștit, Liiceanu nu s-a atins de pahar, iar mai apoi a schimbat, discret, paharul său cu al lui Măgureanu, pe care l-a băut cu poftă. Cînd a observat că Măgureanu nu bea din al lui, panica s-a instalat în filosof.

”El de ce nu bea?“ îl întreb agasat pe Pleşu, când Măgureanu se ridică şi iese o clipă din birou. „ Pentru că e profesionist, îmi şopteşte Pleşu. Pesemne că toate paharele sunt otrăvite, dar el ori­cum nu se atinge de al lui. Înțelegi? E, la scenariul ăsta nu te-ai gândit…“Într-adevăr, nu mă gândisem. „– Crezi că murim până diseară? îl întreb. Hai să ne cărăm mai repede de aici, pentru că aş prefera să mor acasă.“ I-am smuls lui Măgureanu, înainte de a pleca, promisiunea că va căuta în arhive manuscrisele Noica. Dar nu prea îmi mai ardea de nimic.
Până seara mi-am urmărit cu atenţie toate miş­­cările peristaltice, reproşându-mi amarnic că varianta cu Măgureanu care ar fi putut să lase paharul ne­atins îmi scăpase total din vedere. Şi-apoi, de ce Dumnezeu alesesem să mergem noi acolo? Ar fi fost mai bine să vină el la editură. Dar nici până seara, nici a doua zi, nimic nu s-a revoltat în viscerele mele. Către prânz – trecuseră de-acum 24 de ore – mi-am luat temperatura. Era normală. Se părea că scă­pasem cu viaţă…” mai relatează filosoful.